Sînt momente – repetate, așteptate – din orice… trecere, cînd simțim nevoia să nu ne știm singuri. De fapt, nimeni nu e singur. Fiecare are pe cîte cineva în spate! Atunci ne căutăm însoțitori. Interlocutori. Confidenți. Martori. Sau ne găsesc ei pe noi. Potrivit acelorași ziceri. Aflat într-o oarecare disponibilitate, am fost întrebat cîndva despre ce loc ocupă filozofia în practica medicală între alte (cîte?) mijloace de exprimare umană au fost inventate de …talentul științei. Am chibzuit uneori (de ce nu?) și la acest fel de provocări. Punctul meu de vedere interpretativ tematic. Un suflet salvat de la pieire (dispariție materială?). O suferință alinată. Renașterea unei speranțe tocmai atunci cînd crezi că totul este pierdut, sînt doar cîteva din actele de caritate pe care un medic le poate face pentru semenii săi. Dar niciodată el nu poate face destul. Niciodată nu este suficient de bun pentru pacientul său. Întotdeauna se consideră că putea face mai mult. Și știți de ce? Pentru că lucrează cu oameni bolnavi. Cu suferință și durere. Termenii sînt numai aparent sinonimi și îi subliniez ca atare. Mai încolo și în aceeași direcție. Bolnavii așteaptă ceva miraculos. Dacă s-ar putea, o singură privire a doctorului să le aducă vindecarea. Judecînd rațional, acest lucru nu este posibil. Oamenii uită esențialul: orice viață are ca final moartea. Trecerea din ființă în neființă se face cu durere. Raportată la dimensiunea universală, trăirea omului durează mai puțin de o clipă, sau nici atît. Încît m-am întrebat dacă existăm cu adevărat, sau că existența nu-i decît un vis tot de o clipă… Moartea nu mă sperie și nu m-a înfricoșat niciodată. Dar mă cutremură îngrozitor suferința. Rescriere după Lucian Blaga: „Înainte de a mă naște am fost neființă, după moarte sînt iar neființă. Sînt mai obișnuit, așadar, cu neființa decît cu ființa. De ce să mă tem de moarte?” Observați cîte întrebări din jumătatea făpturii noastre așteaptă răspunsuri de la cealaltă jumătate! Chirurgia, mai mult ca oricare altă specialitate medicală, are cîmpul de luptă la hotarul dintre viață și moarte – Și încă ceva! Chirurgia este o profesiune de credință. Sunetul gîndului se aude ca ceva spus. Tot ca un ecou îi urmează afirmația (sub semnătură proprie): chirurgul este suveran în timpul actului operator! Într-o altă…variațiune a cugetului susțin că „omul este o unealtă vorbitoare”. Cît contează el cu defectele lui cu tot, în mișcarea materiei? O idee stîrnitoare de reflecții grave: el (omul) nu a contat și nu contează în lumea pe care o cuprinde ca model evaluționist. Indiferent de epoca în care s-a… ajuns. Argumentez cu date concrete din realitatea socială, atît de familiară în care ne aflăm, unde ocrotirii sănătății i se alocă cel mai redus buget. Cadrelor medicale o retribuție … deprimantă. Condiții de cazare și alimentație din spitale descurajatoare. Folosesc aici doar un eufemism. Bătrînii sînt umiliți cu pensii sub nivelul supraviețuirii… Este suficientă înșiruirea ineficiențelor eudemice? Dacă totul are un preț, atunci este ușor de înțeles că ceea ce valorează puțin, are prețul cel mai mic. Elementar calcul… logic. Cu alte cuvinte, grija față de om și implicit omul, nu fac prea multe parale. Un cîntăreț sau un sportiv (nu desconsider firește aceste ocupații) sînt răsplătiți cu sume care aruncă în ridicol alte remunerații. Oare e mai important ceea ce clădesc ei față de truda celor din domeniul învățămîntului, culturii, sănătății? Strigarea mea o șoptesc trestiilor. Să nu se afle că împăratul are urechi de măgar. (Dr. Ioan HALMACIU – Medic primar chirurg Onești)
Lasă un răspuns