Omoruri prin violență. Evenimente rutiere cu multe (prea multe!) urmări fatale. Sinucideri devenite subiecte banale. Decese premature. Abandonări frecvente de sarcină. Reduceri naturale proliferate de neajunsuri iremediabile… Stricări (aproape?) irecuperabile ale statisticii demografice. Un tablou sumbru. În prim- plan, omul. Cel mai prețios capital. Evaluat… narativ în episodul anterior. Omul de lîngă noi. Dintre noi. Dar să nu se creadă că el valorează – atît cît valorează – doar în România. Omul este cuantificat la cote similare (scăzute) și în America, Germania, Japonia… În schimb, acolo există un alt sistem. Acela al asigurărilor (pe cale de asimilare și la noi), încît fiecare individ își plătește propria sănătate. Nimic nou sub soare. Grija față de om și conservarea vieții înseamnă în primul rînd înlăturarea beligerantelor exterminatoare.
V-ați întrebat cît costă un avion, un tanc, un submarin, lăsînd la o parte alte cheltuieli militare și de spionaj prin forme sofisticate? Nici un sfert din populația globului nu ar trebui să trudească pentru a asigura traiul necesar celorlalți dacă toate aceste sisteme, aparate, mecanisme create cu scop distructiv nu ar exista. Cui folosește distrugerea? Cine dirijează, controlează și întreține această politică ucigașă care amenință existența planetei și implicit a omului pe pămînt? Nu cred că omenirea se află într-un stadiu de civilizație superioară. Dimpotrivă. Cred că ne aflăm în stadiul primar al progresării. Ce este agresiunea (pînă la uciderea indivizilor din aceeași specie) decît o formă nuanțată de canibalism? Viața este un paradox. Aici se risipesc avuții imense pentru așa-zisa „salvare a omului” de afecțiuni complexe care necesită o terapie complexă și costisitoare – transplant de organe, dializă, proteze de toate felurile, iar dincolo, aceeași oameni cheltuiesc sume fabuloase în scopul distrugerii lor. Sînt fenomene, cauze și efecte pe care nu mi le pot explica. Cum pot oamenii să fie atît de înapoiați, de răi, într-o existență limitată!? Îmi propun – între bisturiu și o bandajare a unei răni – să-mi închipui cît mai contează într-o lume care se desconsideră, se disprețuiește pe sine – salvarea unei vieți? Cît costă, presupunînd că totul are un preț? Din punct de vedere financiar, salvarea unei vieți costă destul de mult. Tratamentul medical, dar mai ales cel chirurgical, este foarte costisitor. Cine plătește? Sau mai bine spus, cine am vrea noi să plătească? Bolnavul are nevoie de medicamente, sînge, perfuzii, alimentație și îngrijire specială, care, toate, au un preț. Lăsînd la o parte eforturile celor din jurul lui: medici de toate specialitățile, asistente, infirmieri ș.a.m.d. Nimeni nu este obligat să trateze gratuit pe nimeni! În timp ce, la noi, pacientul consideră că e ceva normal să nu plătească. Deși rezervă sume importante pentru tot felul de jocuri de noroc, băuturi, distracții, cînd e vorba de propria lor sănătate vor ca totul să li se ofere gratuit. Mă întreb și întreb: oamenii din această categorie nu au nici o datorie în lupta pentru păstrarea, prelungirea șansei lor de viață? Mai aduc în discuție o altă viziune meditativă, pe care o consider pertinentă și nu neg faptul că mi-a fost uneori, cîndva, sugerată. Viața poate să moară. Moartea nu trebuie să trăiască! În loc de alt comentariu, îmi îngădui citarea dintr-un volum al unui scriitor american. Eroul, un medic. După o viață de sacrificii și renunțări, rezumă: „La ce bun această luptă împotriva bătrîneții? Mai devreme sau mai tîrziu vom fi învinși, vom muri cu toții, de ficat, de rinichi, de plămîni, de cancer. Exercițiul în aer liber, viața sănătoasă și regulată, ce sînt toate la urma-urmei? O jalnică bătaie în retragere. Nimic altceva. La sfîrșit, moartea. Singurul lucru sigur. Moarte sau viață? Ce deosebire? Ce caraghioslîc să numești viață cîteva momente meschine dintre două neanturi! Ce păcăleală! Ce ne tot îndrugă unii cu succesul lor în viață? Ce viață? Ce succes? Am crezut și eu în succes cînd eram tînăr, iar mai tîrziu îmi spuneam: nu sînt decît un om obișnuit, deși aș fi putut fi un savant. Să ai laboratoare, asistență, o muncă de creație. La ce bun? Nimeni nu reușește în viață. Toți oamenii sînt niște ratați deoarece mor!” Desigur, nu sînt adeptul unei astfel de concepții. Și apoi: cum rămîne cu măiastra băsmuire a tinereții fără bătrînețe și vieții fără de moarte? (dr. Ioan HĂLMACIU, medic primar chirurg – Onești)
Lasă un răspuns