În relația medic – pacient vom rămîne mereu datori cu lămuririle necesare. La fel ca într-o reacție în lanț. Care-i cauza lipsei de adresabilitate… oportună a unei categorii de bolnavi către autoritatea profesională menționată? În primul rînd ignoranța. Apoi, lipsa de educație sanitară (din aceeași pricină), dezordinea din sistem – exemple sînt destule, cel puțin cele semnalizate în presă – dezinteresul celor ce ar trebui să se ocupe de organizarea asistenței medicale în treptele ierarhice conexe. În plus: cauza deloc neglijabilă a sărăciei. În toate segmentele comparatiste. La obiect, se poate continua detalierea.
Chirurgia își ia (sau plătește) tributul ei de la toți cei care o practică. Cît efort, răbdare, renunțări! Exagerez oarecum din deformație profesională? Un chirurg se formează în aproximativ 15 ani. Ce altceva decît pasiunea îl face să suporte toate consecințele unui adevărat apostolat? Interogațiile derivă una din cealaltă. Mulți uită că și medicul este om. Povara vieții apasă și asupra lui. El nu este doar un slujitor al semenilor săi, așa cum cred unii, destul de mulți. În fiecare gest, faptă, demers există un risc. O pondere de probabilitate. Medicina operatorie nu face excepție de la regula numerică. Actul operator este o agresiune asupra organismului. Gesturi chirurgicale mici au fost urmate de reacții violente și au dus la deces. Alteori, operații mari au fost bine suportate de bolnav și s-au soldat cu efecte favorabile. Teoretic se poate muri la administrarea unei injecții. Cine este de vină? Cine este de vină că s-a prăbușit un avion? Că a explodat un recipient sub presiune tocmai cînd trecea cineva pe acolo? Soartă? Hazard? Încercăm, în limite previzibile, să prevenim ireparabilul. Prin măsuri de precauție sub deviza: nu ai voie să greșești! Și totuși…
Se poate crede că cei de la NASA nu au luat măsuri de preacuție în accidentele tragice scrise în istoria cercetărilor cosmice? Ce să mai vorbim? Cine crede în predestinare își poate explica totul foarte ușor. Așa a fost să fie. Norocul nostru este că în medicină nu se întîmplă prea des astfel de catastrofe. Păstrînd proporțiile, important este să fii convins că ai făcut, ca medic, cît a fost cu putință. Încercăm ce sîntem în stare. Nu ne substituim demiurgului. Chirurgul (parcă numai el?!) trebuie să fie un om moral. Forța morală se obține mai mult prin suferință și stăruință decît prin inteligență. Un truism? Legile pe care le respectă chirurgul nu sînt legi pe care le fac oamenii (unele spre a fi încălcate!), ci legi pe care i le dictează conștiința. Acum, noi cei aflați în această linie a frontului, nu vom dezerta de la datoria unui alt răspuns. Chirurgia este ultima soluție? Sau poate avea un rost, un scop preventiv? Consemnez: chirurgia poate fi desigur ultima soluție terapeutică, atunci cînd s-au epuizat celelalte metode de tratament. Un ulcer tratat mult timp medical devine un caz chirurgical prin complicațiile pe care le generează. O litiază biliară nu poate fi tratată decît chirurgical. În schimb, nu cred că poate fi vorba de o chirurgie preventivă. Nu putem extirpa sau efectua operații pe organe sănătoase în ideea ca acestea să nu constituie o cauză de boală mai tîrziu. Nu, rareori nici chirurgia nu mai este o soluție. Unele boli avansate – îndeosebi neoplaziile – nu mai pot fi rezolvate nici chirurgical. Bolnavul se află deasupra posibilităților chirurgicale. Intervenția este sortită eșecului. (Dr. Ioan HALMACIU, medic primar chirurg – Onești)
Lasă un răspuns