Procesul retrocedării bunurilor confiscate de regimul comunist ridică, și la ora actuală, numeroase obstacole în calea foștilor proprietari ori a urmașilor îndreptățiți legal ai acestora. Legislația contradictorie și confuză, interpretările eronate ori tendențioase, tergiversările din partea organelor abilitate ale statului mai mult împiedică decît înlesnesc acest proces. Ce s-ar putea face pentru ca lucrurile să intre pe făgașul lor normal? Iată o întrebare pe care și-o pune și semnatara scrisorii de mai jos și care vine, totodată, cu o serie de sugestii în acest sens:
„Stimate domnule redactor-șef,
Dificultățile pe care le întîmpin în redobîndirea unui bun aflat pe raza municipiului Iași m-au ajutat să-mi lămuresc o serie de aspecte ale problemei retrocedărilor. Doresc să le fac publice, în intenția de a iniția o acțiune în care să atrag și alte persoane aflate în aceeași situație.
În procesul retrocedărilor sînt implicate 3 categorii: vechii proprietari, noii proprietari (sau actualii ocupanți) și cetățenii țării în calitatea lor de contribuabili. Singura variantă care defavorizează flagrant populația țării este acordarea de despăgubiri. Acestea sînt plătite din buget, deci din banii cetățenilor, bani care trebuie investiți în ceva de care să profite întreaga populație: măsuri sociale, infrastructură, învățămînt ș.a.m.d. Unica variantă care nu defavorizează în nici un fel populația țării este restituirea obiectului (bunului) ca atare.
Singurii păgubiți dramatic de reglementările în vigoare în ultimii 14 ani au fost proprietarii. Chiar și atunci cînd aceștia și-au recuperat obiectul expropriat au făcut-o prin procese ruinătoare: de bani, de timp, de energie, de sănătate. Dar cei mai mulți nu și-au redobîndit nici pînă astăzi bunul ori au primit un echivalent sau despăgubiri cu mult sub valoarea reală a acestuia.
Singurii cîștigați sînt noii proprietari sau cei care ocupă imobilele respective. Ei au dobîndit bunurile cu japca, prin falsuri sau le-au cumpărat de la stat cu prețuri derizorii. Ei au folosit sau au exploatat cu profit, în tot acest timp, bunuri care nu le aparțineau, făcînd în multe cazuri averi. Chiar și atunci cînd sub presiuni venind din afară au fost în situația să restituie bunul dobîndit, ei nu au pierdut decît ceea ce cîștigaseră în mod ilegal.
Contribuabilii sînt și ei păgubiți. Tot ce plătește statul plătesc, de fapt, cetățenii țării: ei plătesc despăgubirile către proprietari, ei plătesc procesele pierdute la CEDO. Nu i se impută nimic judecătorului corupt, nu i se impută nimic „baronului” care s-a îmbogățit exploatînd ani de-a rîndul bunul altuia. Dacă cineva a primit pe nimic sau a cumpărat pe un preț derizoriu de la stat bunul unui proprietar, iar proprietarul primește o despăgubire, înseamnă că cetățenii țării fac un cadou nu vechiului proprietar, ci celui nou.
Problema retrocedărilor are, pe lîngă aspectul socio-economic, o importantă componentă psiho-socială. În buna tradiție comunistă, după 1989 cetățenilor le-a fost inoculată în continuare ura împotriva celor care vor să își ia înapoi lucrurile furate de vechiul regim comunist, cu argumentul că în timp ce o bună parte a populației trăiește în sărăcie, vechii proprietari vor să se îmbogășescă din nou pe spinarea poporului. Realitatea este alta. În timp ce vechii proprietari au acumulat bunurile de-a lungul mai multor generații sau prin muncă de o viață, mulți dintre cei noi s-au îmbogățit peste noapte: prin acte de corupție, prin pilele de care au profitat, fără îndoială, dar și cu fonduri existente în 1989 și despre care cetățenii nu au aflat niciodată unde s-au scurs.
Și încă ceva: în cei 45 de ani de privațiuni și persecuții care au mers uneori pînă la distrugerea fizică, foștii proprietari au primit de la istorie o lecție de modestie. Ei au suferit de lipsuri alături de marea majoritate a populației țării resimțind, însă, și mai dramatic rigorile regimului comunist. În tot acest timp, profitorii sistemului au folosit țara ca pe propria moșie. Ei, copiii lor și clientela lor vor să facă asta în continuare. Nu „vechii proprietari” își etalează îmbuibarea cu aroganță în emisiuni televizate, sfidînd cu nerușinare populația sărăcită a țării, ci „cei noi”, care sînt în cea mai mare parte profitorii din ultimii 60 de ani și clienții lor.
Guvernanții dau cu ușurință despăgubiri, dar nu din buzunarul lor.
Guvernanții dau cu usurință bunuri aflate în litigiu: ei dau de lucru justiției. Normal, însă, ar fi ca guvernanții să-i restituie omului bunul ce i-a fost furat. Iar acesta, dacă vrea, îl poate vinde bogaților zilei-la prețul pieței libere.
Pentru proprietatea mea, pe care o revendic, eu nu voi accepta despăgubiri pentru că cetățenii țării nu au nici o obligație să-mi plătească mie paguba. Nu ei mi-au furat bunurile. Eu nu voi accepta ca „echivalent” un obiect aflat în litigiu, pentru că nu este normal ca noi, vechii proprietari, să ne sfîșiem între noi în procese, în timp ce profitorii își freacă mulțumiți mîinile.
Ca bază pentru desfășurarea în condiții transparente a acțiunilor de revendicare noi, vechii proprietari, avem nevoie de informații exhaustive privind propriul nostru bun. De aceea, vreau ca împreună cu alți interesați să înaintăm o petiție comună tuturor persoanelor și instituțiilor de decizie sau de influență din țară și din străinătate. Vom căuta să impunem dreptul proprietarului de a cere și obligația instituțiilor de stat de a pune la dispoziția solicitantului informații precise și cuprinzătoare despre propriul obiect revendicat.
Pentru a stabili legătura cu posibilii co-semnatari ai petiției indic o adresă de e-mail la care îmi pot fi comunicate cazurile pe care ne sprijinim petiția: elrodust2gmx.de
Deschid totodată un site în care eventualele materiale să poata fi citite de orice interesat: www.elrodust.de”
Cu stimă, dr. Rodica Duțescu, Koln – Germania
Lasă un răspuns