Imitînd c-o fidelitate pîn-la similitudine păsările migratoare, care-n fiecare primăvară se-ntorc la noi în țară, puhoaie de români revin vara acasă, ca să-și revadă familiile și ca să-și petreacă concediile, după ce-au trudit pe la alții. Păsările călătoare pleacă toamna-n sud, din vremuri imemoriale, împinse de instincte, de teama frigului din cuiburi și de cea a spectrului foamei care le-ar amenința în timpul iernii. Apoi, se întorc pe calea aerului, prin forțe proprii și împrospătate pentru a-și ocupa sălașurile abandonate cu o jumătate de an în urmă, independent de voința lor. La fel ca ele, șuvoaiele de conaționali fug în Vest, rupînd pămîntul, doar de vreo 15 ani încoace, împinși de nevoi, pentru evitarea frigului din blocuri și de frica inaniției. La rîndul lor, revin în locurile natale cu ajutorul forțelor motoare ale unor tinichele, ori ale unor mașini „bengoase” (neologism golănesc de mahala), rulînd mîndri pe căile rutiere ale Europei.
Într-o emisiune a unui post de televiziune doi crainici relatau, cu zîmbetul pe buze și cu o bucurie lăuntrică, faptul că „stranierii” (în general cei din Italia) se întorc după unul sau mai mulți ani de muncă în străinătate, transmițînd totodată și interviurile luate celor de la bord cu această ocazie. Toți exultau, erau încîntați că se aflau în centrul atenției și foarte fericiți că se vor regăsi cu cei dragi și că vor face cîte un concediu plăcut, pe măsura numărului de oase rupte printre străini pentru cîștigarea unei pîini negre, sau a uneia intermediare, în cazuri mai rare.
Aspectele triste ale acestui fenomen n-au fost scoase niciodată-n evidență pentru a nu-i strica gustul aparent dulce al acestuia, sau sînt ascunse în mod intenționat pentru mascarea neputinței unei societăți de-a-și întreține membrii într-un mod civilizat și-n pas cu pretențiile secolului al 21-lea. Avea perfectă dreptate redactorul unui cotidian central, care într-un articol sesiza că noi, românii, sîntem solicitați în domenii cu ponderea situată la poli opuși: fie în acelea unde capul trebuie să bubuie, lucrînd la randament maxim, fie în cele la care ciolanele sînt nevoite să răstoarne munții, fără a avea răgazul suficient pentru refacere. De vicisitudinile vieții duse printre alții, condițiile precare de existență și despre umilințele la care sînt supuși, fără posibilități de protest, nu s-a suflat și nici nu se va sufla vreun cuvînt pentru crearea, astfel, a unei imagini favorabile acestui exod nefiresc și pentru încurajarea și a altora, în vederea intrării lor în acest carusel amețitor și adeseori periculos. Elevii liceelor din Focșani, Galați, București și din alte „locații” cu tradiție ce se remarcă-n fiecare an la olimpiadele internaționale de matematică, fizică și de chimie sînt pîndiți și racolați de universități celebre de pe alte meridiane, în schimbul unor recompense tentante, iar pe alte paralele forța de muncă brută, necalificată, este exploatat pînă la epuizare. În primul caz plîngem după valorile pe care le scăpăm printre degete datorită impotenței statului de a le reține în folosul lui, iar într-al doilea, același stat se bucură-n taină că scapă de brațe de muncă neocupate, cărora n-are ce să le dea de treabă din cauza dezinteresului, hoției și neghiobiei.
Guvernele succedate vreme de 15 ani la conducere n-au reușit să evite și să ne scape de această pacoste cu avengură națională și cu urmări nefaste pe termen lung, fiindcă au fost preocupate exclusiv de interese meschine, mercantile și pentru că au fost dominate de o incompetență rămasă în istorie.
Imediat după 1989 „prezicătoarea” Silviu Brucan, această veritabilă Pitia autohtonă, a prevăzut că în următorii 20 de ani ne vom reveni și că ne vom drege și la cap și la suflet. Eu, din respect pentru vîrsta sa venerabilă, nu l-am contrazis atunci, atît doar că am mai adăugat un simplu și nevinovat „zero” la coada numărului său, rezultînd astfel un interval de timp necesar de două veacuri.
Comparați și apreciați care dintre noi a avut dreptate: domnia sa, fiindcă după părerea-i proprie mai sînt numai 5 ani pînă să ajungem la hîrdăul cu lapte și la ciubărul cu miere, ori „domnia mea”, deoarece ne mai trebuie pînă atunci încă… 185 de ani!? (Philip(s) BITUMINOIU)
Lasă un răspuns