„Serviciul” lui Vasilică

Vasilică Mîrza locuiește în „colonie”. Colonia e un grup de barăci ce se află undeva, pe un cîmp pe care trece drumul din Buhuși spre Blăgești. El aici s-a născut și-mi zice că e tare frumos! Eu l-am cunoscut pe Vasilică zilele trecute, cînd am ajuns la Buhuși cu un microbuz, de unde am luat un altul pînă la Piatra Neamț. Cît am stat în „stație” am discutat cu Vasilică. Să vă spun, mai întîi, că locul unde vin și de unde pleacă aceste microbuze e chiar în centrul orașului, foarte aproape de Monumentul Eroilor și Casa de cultură. Aici, la Casa de cultură veneam, pe vremuri, destul de des, cu treburi gazetărești, desigur. Firma îmi apărea impozantă și ademenitoare. Acum, aceeași firmă a devenit ceva derizoriu pe lîngă celelalte firme care arată că ceea ce era numai Casă de cultură a sindicatelor s-a pulverizat, acum, aici, funcționînd cluburi, case de schimb valutar etc. Cum s-a întîmplat, de altfel, și la alte instituții de acest fel… Ei, dar să revin. în momentul cînd am coborît din microbuzul de Bacău, un puști frumușel, cu ochii mari, negri, față albă, curată, îmbrăcat în niște haine ponosite, m-a privit rugător cu mîna întinsă. M-am făcut că nu-l iau în seamă, dar după aceea, trebuind să aștept vreun sfert de ceas, l-am chemat și i-am dat cinci mii de lei, singurii bani mărunți pe care îi aveam în buzunar. Și am intrat în vorbă, căci, privindu-l mai atent, i-am ghicit motivele care l-au adus aici, în această stare de mic cerșetor. Da, acasă mai are șase surori, el fiind singurul băiat și cel mai mare dintre cei șapte copii ai familiei Mîrza „din Colonie”. Tata și mama muncesc pe unde pot, dar, se pare, „baza” e el și banii pe care-i primesc drept alocație pentru copii. Cînd a terminat clasa a doua a fost trimis să facă rost de bani. Nu din furat, ci pe o cale cinstită: cerșetoria. La început i-a fost teamă, o teamă amestecată cu un soi de vinovăție și chiar de rușine, dar, acum, după patru ani de zile, s-a obișnuit cu „serviciul” său. Așa că zilnic duce acasă, „pentru mîncare”, bani „bunicei”, uneori și o sută de mii de lei. Dar are și zile proaste, atunci cînd microbuzele vin mai mult goale, însă acum, de cînd cu greva „trenurilor”, vine lume multă și, între acești oameni, sînt și persoane „cu inima bună”. în dimineața aceasta n-a mîncat nimic acasă, și-a luat, aici, doi covrigi. Seara, în schimb, mănîncă acasă. Aseară „mama a făcut un lighean cu salată verde și, cu mămăligă, am mîncat pe săturate”. Copil sărman, nu face „nazuri” la masă. Mănîncă ce i se pune în față și, după cît e de solid, se vede că mîncarea îi priește. Are, acum, 14 ani. âl întreb dacă s-a gîndit ce drum va lua în viață, dacă va învăța vreo meserie, dar lucrul ăsta nu-l interesează „chiar deloc”. „Văd eu atunci”, îmi răspunde cu sinceritate, și mă gîndesc la soarta lui și a multor altor copii de oameni sărmani și mă întristez gîndindu-mă la multele capcane extrem de periculoase ce-i pîndesc pe acești copii nevoiași.
…A venit microbuzul și, înainte de a mă despărți de acest băiat frumușel și chiar curățel, îl sfătuiesc să se întoarcă la școală și să se apuce de învățătură, pentru că, numai cu două clase primare, viața îi va fi un chin. M-a privit lung și mi-a răspuns că nu știe dacă va mai merge la școală… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!