Într-una din zilele de la finele săptămînii trecute, la ultimul spectacol, la unul dintre cinematografele din Bacău au năvălit aurolacii. Momentul apariției acestora între cele cîteva zeci de spectatori a fost punctul în care toată savoarea filmului s-a dus de rîpă. Iar banii dați pe bilete au început să fie regretați de majoritatea celor aflați în sală. Emanînd o duhoare tipică, cu pungile de bronz la gură, inhalînd cu poftă hrana zilnică, aurolacii s-au simțit, probabil, în cinematograf, ca într-o casă de vis. Cățărați pe scaune, comunicînd greoi între ei, amețiți de aurolacul din pungi, al cărui miros a învăluit încet și sala, tinerii cetățeni ai străzii și-au văzut liniștiți de treabă, în ciuda avertismentelor și amenințărilor spectatorilor.
Cei ce doresc să-și petreacă cîteva zeci de minute la cinematograf riscă un contact cu o lume mai crudă și mai tristă decît cea din imaginile proiectate pe ecran. Alexandrina Glăvan, directoarea filialei interjudețene a Regiei de Ditribuție a Filmului, s-a arătat suprinsă de cele declarate de noi, promițînd însă declanșarea unei anchete pentru a se vedea în ce condiții au intrat aurolacii în sala de cinematograf. Cît privește accesul aurolacilor, Alexandrina Glăvan este convinsă că „au avut bilete, altfel n-ar fi fost prezenți acolo”. Cît despre soluții, directoarea încă nu știe ce s-ar putea face: „cine poate spune despre cei care cumpără bilet și intră la film că sunt aurolaci ori nu?”. I-am răspuns că nu știm nici noi, dar, atîta timp cît dăm bani pe bilete, n-ar fi normal să avem și noi măcar minima siguranță a unei vizionări relaxante? Soluții nu putem da noi, ziariștii. Noi nu dorim decît să putem intra în cele două cinematografe fără teamă că cineva ne va tulbura plăcerea de a urmări un lung metraj pe marele ecran. (C.G.)
Lasă un răspuns