O vorbă spune că românii se pricep la toate, mai abitir însă la fotbal. Eu nu am această pretenție, însă pot mărturisi că nu am pierdut niciun meci din actuala Cupă Mondială din Brazilia. Cum România este departe de elita fotbalului mondial, am scăpat și de stresul emoțiilor, al calculelor, al așteptărilor. Mă mulțumesc să mă uit la meciurile oferite de echipele participante și la calitatea acestor jocuri. Și sincer mi-aș dori ca actuala cupă să fie adjudecată de o echipă care nu și-a însușit până acum trofeul Jules Rimet (și nu m-am uitat pe Google să văd cum se cheamă trofeul!).
Mi-au plăcut câteva echipe de la acest Mondial. Am apreciat calitatea muncii în echipă, perseverența și spiritul de sacrificiu al unor jucători. Și nu vorbesc aici de echipele care stau la mâna unor jucători lideri, care au eșuat și au plecat acasă – unele dintre ele. Mă refer aici la acei jucători care luptă pentru șansa lor din secunda 1 a meciului și până în ultima secundă de prelungiri. Care își dau sufletul pentru echipă, în atac, în apărare sau la mijlocul terenului. Mă refer aici la acel spirit al grecilor care au refuzat primele date de guvernul lor pentru ieșirea din grupe și care și-au dorit să se facă mai bine un centru de pregătire pentru echipa națională.
M-am lămurit mai mult ca oricând că fotbalul românesc nu avea ce căuta în Brazilia. Sunt ani întregi de când nu am mai văzut jucătorii români să alerge mâncând terenul. Să încerce să ajungă o centrare fie ea prea lungă, în încercarea de a salva mingea și autul. Am renunțat să mai cred că românii aleargă pe tot terenul pentru un rezultat foarte bun. Nu spun că Pițurcă ar trebui să plece, dar spun că peștele de la cap se împute. Și atât timp cât liderul echipei naționale nu ia măsuri pentru motivarea spiritului echipei nimic nu va merge după cum ne dorim.
Pentru că și în viața de zi cu zi e ca în fotbal. Fără muncă, perseverență, strategie, un bun management, un lider cu viziune, spirit de echipă, susținerea talentelor individuale, sacrificiu, nimic nu se poate realiza. Fie că este vorba de viața politică, de cea socială, culturală, de educație, sănătate, mediu, administrație, toți cei implicați ar trebui să facă un prim pas spre a înțelege cu un minim efort că treaba cu pompierul care aleargă să stingă unde arde, că bâjbâitul prin meandrele democrației, capitalismului și Uniunii Europene nu au nicio șansă de succes fără bagheta unui dirijor. Așa că aștept cu nerăbdare momentul în care clasa politică și legea își vor face treaba pentru care au fost create ca puteri în stat și când vom putea spune că noi, românii, putem avea o șansă. Din păcate, cu mici excepții, de la Burebista încoace nu prea am avut!
Lasă un răspuns