Pentru majoritatea românilor, exceptîndu-i pe țăranii săraci, dar și pe bogații zilei, pîinea este alimentul de bază. Săracii satelor își duc viața de pe o zi pe alta cu mămăligă, iar îmbogățiții din ultimii ani consumă puțină pîine. Românii sînt mari consumatori de pîine, aceasta suplinind frecvent carnea și alte alimente necesare organismului uman.
Pe glob sînt populații care consumă puțină pîine, la germani și polonezi aceasta fiind înlocuită de cartofi, la italieni de pastele făinoase, la asiatici de orez, în Oceania de fructe etc. Nord-americanii au obsesia să nu se îngrașe și se străduiesc să mănînce cît mai puțină pîine.
În rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, credinciosul invocă Divinitatea și cere pîinea cea de toate zilele pentru astăzi.
În 2003, România a avut un an agricol nefavorabil, producția la grîu a fost sub 50 la sută față de așteptări, statul fiind nevoit să recurgă la rezerva strategică. Se fac și importuri de grîu, se aduce și făină din străinătate, dar există și grîu la unii producători, care nu îl vînd pentru că prețul oferit de traficanții cerealelor este derizoriu.
Pentru înființarea culturii unui hectar de grîu, de la arat și pînă la treierat, sînt necesare peste cinci milioane de lei, dar într-un an agricol secetos, sau prea ploios la recoltare, fermierul nu își scoate nici cheltuielile. Am întîlnit țărani, cultivatori de grîu pe sole mici, care s-au blestemat că nu mai seamănă grîu pentru că, neputînd să îl erbicideze, la recoltat este infestat cu semințe de buruieni și alte corpuri străine, trebuie vînturat și selectat, după care se spală și se usucă la soare, iar abia în final este dus la moară. Pîine chinuită, cum se exprimă, plastic, pălmașii ogoarelor.
Subvenția de două milioane de lei la hectar, acordată de stat, din care un milion pentru însămînțat și altul pentru recoltat, nu se constituie într-un avantaj pentru peticile de pămînt arate cu animalele. Ev Mediu întîrziat. Această conjunctură nefavorabilă scumpește pîinea. Și nu întotdeauna prețul grîului este hotărîtor în prețul acesteia. Pentru a o putea avea, săracul renunță la haine, la alimentele din „coșul zilnic”, dar nu poate renunța la pîine. Această neputință a organismului uman este prompt și crud exploatată de procesatorii de pîine.
Sîntem, sau pretindem că sîntem, într-o economie de piață, dar asta nu înseamnă sufocarea amărășteanului, care de multe ori mănîncă doar o pîine. Și aceea, cu lacrimi. Care ard. Cine are urechi, să audă! (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns