Pomenirea Sfîntului Pimen (sec. V)
Preacuviosul Pimen a fost egiptean și a trăit în pustia Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tînăr. Încă de tînăr, el și cei șapte frați ai săi au intrat într-o mănăstire și s-au făcut monahi. Auzind de înțelepciunea și smerenia sa, dregătorul locului a vrut să-l viziteze, însă Sfîntul l-a refuzat. Mîniat, stăpînitorul l-a trimis în temniță pe fiul surorii lui Pimen, ca și cînd ar fi săvrîșit ceva rău, gîndindu-se că astfel îl va aduce pe Cuvios la el. Văzînd că nu reușește nici așa, dregătorul i-a spus sfîntului să-i scrie o scrisoare de rugăminte și-l va elibera pe nepot. Atunci, Pimen i-a scris: „Cercetează după lege și, de este vrednic de moarte, să moară, iar de nu, nepedepsindu-l, să-l libereze”. Mirat de curajul bărbatului, dregătorul i-a dat drumul tînărului.
Ca stareț, Pimen a avut o mulțime de ucenici, la întrebările cărora răspundea prin pilde și învățături. Unul dintre ei l-a întrebat odată: „Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugul îndemnătorului la rele?”, iar părintele i-a răspuns: „Cînd căldarea are foc dedesubt și fierbe, muștele și alte viețuitoare nu se apropie de ea, iar cînd se răcește, atunci și muștele stau pe ea și tîrîtoarele cad înăuntru. Așa și cu creștinii, care se ostenesc cu cele duhovnicești, nu se apropie vrăjmașul să-i tulbure, iar de cel ce petrece în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul, cu înlesnire, se apropie și îl supără, precum voiește.” (C.G.)
Lasă un răspuns