Sinaxar romano – catolic: Neprihănita zămislire a Sfintei Fecioare Maria
Un călugăr care locuia într-o mănăstire, din lucrarea diavolului, cădea în desfrînare de multe ori și petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria. Și, în timp ce își făcea micul lui program de rugăciune, îl ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicînd: „Doamne, ori voiesc, ori nu voiesc, mîntuiește-mă. Că eu, ca rupt din pămînt cum sînt, poftesc spurcăciunea păcatului, dar Tu, ca un Dumnezeu și întru tot puternic, poți a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui, nu este lucru mare și, dacă pe cel curat vei mîntui, nu-i nici o minune, că aceștia sînt vrednici a dobîndi a Ta bunătate. Ci revarsă spre mine, Stăpîne, milele Tale și arată întru aceasta neasemuita Ta iubire de oameni, că Ție s-a încredințat săracul lipsit de toate bunătățile.
Acestea și altele asemenea le zicea călugărul cu lacrimi în toate zilele, fie că i se întîmpla a cădea în păcat, fie că nu. Deci, odată, căzînd în obișnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată și a început canonul de rugăciune. Iar diavolul, uimindu-se de nădejdea și de nerușinarea lui cea către Dumnezeu, i s-a arătat lîngă dînsul și i-a zis: „Ticălosule, cum nu te rușinezi a sta înaintea lui Dumnezeu și a chema numele Lui, ci nerușinîndu-te îndrăznești pînă și a cînta?” Călugărul i-a răspuns: „Limba aceasta este fierărie: un ciocan dai, și altul iei. Deci voi răbda pînă la moarte, luptîndu-mă cu tine și așa voi ajunge în ziua cea de pe urmă. Deci iată, cu jurămînt te pecetluiesc, și îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: Mă jur pe Cel ce a venit a chema pe păcătoși la pocăință și a-i mîntui, nu voi înceta luptîndu-mă, rugîndu-mă lui Dumnezeu, pînă cînd și tu nu vei înceta a te război cu mine. Și să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu?”
Auzind acestea, diavolul a zis către dînsul: „Cu adevărat de aici înainte nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ți agonisesc ție, cunună”. De-atunci s-a dus de la dînsul luptătorul. Iar călugărul a rămas întru umilință și și-a plîns păcatele în continuare. Cînd îi zicea lui gîndul: „Bine plîngi”, el se împotrivea gîndului și zicea: Anatema binelui acestuia! Că nu voiește Dumnezeu să-și piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să șadă a-l plînge pe dînsul. Ci ori îl mîntuiește, ori nu”. (Constantin GHERASIM)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.