Sinaxar ortodox: Pătimirea Sfîntului Mucenic Elefterie

Sinaxar romano-catolic: Sfînta Cristina

Cînd omul a cutreierat toate, a auzit toate, a văzut toate, trebuie să se întoarcă la acest cuvînt, care cuprinde toată înțelepciunea și toată perfecțiunea: Dumnezeu singur. „închipuiți-vă, zicea un umil călugăr, mii de milioane de creaturi mai perfecte decît acelea ce sînt acum, atît în natură cît și în căile harului. Repetați din nou, pînă la infinit, înmulțimrea voastră și comparați apoi acele creaturi atît de perfecte cu marele Dumnezeu al veșniciilor; privite astfel, ele nu sînt nimic. Avem, adaugă el, o mare plăcere prin această înmulțire; și mai ales a vedea că în același timp cînd Ființa lui Dumnezeu apărea, acele creaturi ce se arătau atît de perfecte și atît de pline de slavă, se retrăgeau, cu o repeziciune de necrezut, în centrul lor, care e nimicnicia. Și văzînd că marele Dumnezezu era în mine, mai mult decît eram eu însumi în mine, simțeam o bucurie neexplicabilă și nu puteam înțelege cum era cu putință de a avea pe Dumnezeu în tine și totuși pretutindeni în afară de tine, ocupîndu-se de toate creaturile Sale. Eram încîntat că Dumnezeu singur e veșnic, singur neschimbat, și vă zic în adevăr, că spunînd: în Dumnezeul meu, totul este Dumnezeu, voința mea era atinsă de o dragoste atît de mare și atît de arzătoare, încît mi se părea că toată ființa creată dispărea înaintea mea și, că niciodată nu m-aș mai fi ocupat decît de Dumnezeu singur. Nu pot explica nesfîrșita bucurie a inimii mele, la vederea nenumăratelor sale perfecțiuni; însă văzînd măririle sale neînțelese, iar pe de altă parte, nimicnicia mea cu toate mizeriile ce o însoțesc, mă găseam incapabil de a-L iubi cum aș fi voit, ceea ce mă făcea să sufăr într-un chip îngrozitor. Căci cu cît mă găseam neputincios a-L iubi cu o dragoste reciprocă, egală cu a Lui, cu atît mai mult o dragoste tainică îmi sfîșia inima. Atunci mergeam căutînd secrete în micșorarea mea, ca amețit de dragoste, necunoscînd ce făceam! Și, lucru de neînțeles, în această lucrare a sufletului, acele porniri înflăcărate ale infinitului în perfecțiune la infinitul micșorării mele, îmi erau ca niște focuri de dragoste ce mă mistuiau cu aprinderea lor”. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!