Sinaxar romano – catolic: Pomenirea Sfîntului Gabriel Possenti al Maicii îndurerate
Cu cît se ceartă cineva mai mult, cu atît îi trebuie să i se dea mai multă dreptate. La fel e și cu focul. Cînd arde, se aprinde tot mai tare și mai tare. Deci cînd vreți să opriți focul, nu mai aruncați lemne pe el. Că nu are putere de la sine mînia, dacă n-ar fi altul care să întărîte.
Așa fac și corabierii cînd se ridică furtuna pe mare; atunci nu mai socotesc mărfurile pe care le aruncă. Iar după ce se liniștește furtuna, își aduc aminte de ce-au aruncat ș îi cuprinde jalea. La fel e și cu cei care se mînie: este furtună cumplită cînd mintea lor se tulbură. Grăiesc cuvinte dure, fără să mai știe de sine. Iar după ce le trece mînia, atunci se gîndesc la cuvintele rele pe care le-au grăit. Mulți sînt grabnici la mînie și la vrajbă, iar la smerenie sînt lenevoși. Există ideea că cel care a început cearta trebuie să dea înapoi. Nu e așa. Primul pas spre împăcare îl poate face chiar și celălalt, nu neapărat cel care a pornit cearta. La fel cum fac doctorii: unii dintre ei nu așteaptă să vină bolnavii la ei, ci merg ei și-i caută pe cei în suferință. Ascultă ce-a zis Domnul: „Cui te lovește peste obrazul stîng, întoarce-i-l și pe celălalt” (Matei, 5, 39).
Erau doi frați călugări, care viețuiau de mult cu dragoste împreună. Diavolul era invidios pe dragostea ce și-o purtau și pe traiul lor bun, așa că a decis să-i despartă. Fratele cel mic a aprins lumînarea și a pus-o la locul ei, iar diavolul a împins lumînarea jos și s-a stins. Fratele cel mai mare s-a mîniat și și-a lovit fratele cu palma peste obraz. Acesta, cu smerenie, s-a închinat lui pînă la pămînt și a zis: Iartă-mă frate că te-am supărat și așteaptă puțintel, iar eu o voi aprinde”. Dar puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe acel diavol pînă ce s-a făcut ziua. Diavolul a mers în templul idoleasc și s-a jeluit mai marelui său, spunîndu-i toată întîmplarea. I-a spus cum Dumnezeu l-a pedepsit, cînd a văzut smerenia fratelui mai mic. Slujitorul idolesc a auzit cum se jeluia acel drac și s-a mirat de neputința lor. Smerindu-se în inima lui, s-a dus la o mănăstire și s-a făcut călugăr iscusit și smerit, după care le-a spus fraților: „Smerenia risipește puterea vrăjmașului, că eu nu am auzit dracii grăind și vorbind între dînșii și zicînd: «De vom face tulburare și vrajbă între călugări și de se va întoarce unul dintr-înșii și, smerindu-se, se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră risipește»”. (din „Proloage”)
Lasă un răspuns