Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni
Fericitul Tit a trăit pe vremea luptei împăraților din Bizanț împotriva Sfintelor icoane. Iubind din tinerețe pe Hristos, a renunțat la tenatațiile lumii și a intrat într-o mănăstire cu viața de obște. Luînd îngerescul chip, a mers pe calea cea strîmtă și plină de lupte a vieții monahicești, cu multă răbdare înaintea lui Dumnezeu. Sfîntul a avut atîta smerenie și ascultare, încît a strălucit între toții frații, cu acele fapte bune.
Pentru calitățile sale morale și spirituale, a fost pus păstor oilor lui Hristos celor pustnicești și, atîta dragoste, blîndețe și răbdare și milă a avut către toți creștinii ce veneau la dînsul, încît s-a dus vestea despre el în tot ținutul acela. Pentru că era ca o icoană vie de adevărat părinte, nu numai cu vorba, ci și cu fapta. Astfel, păzindu-se curat, cu trupul și cu sufletul, Sfîntul Tit s-a arătat toată viața ca fiind un înger al Domnului. Mai tîrziu, i s-a încredințat și darul facerii de minuni, fiind totodată stîlp al Bisericii în vreme de prigoană. Lăsînd creștinilor chip de adevărată viață în Hristos, fericitul Tit s-a dus către Domnul.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Francisc de Paola
Francisc s-a născut în anul 1416, în Paola, o mică localitate lîngă Cosenza, provincia Calabria, din sudul Italiei. Este unul dintre cei mai tineri întemeietori de ordine religioase călugărești. La vîrsta de 30 de ani a îmbrăcat haina monahală a ordinului franciscan, dar după doi ani de zile a dispărut fără urmă. A trecut un timp îndelungat pînă cînd un vînător i-a descoperit ascunzătoarea, într-o peșteră din munții Cosenzei. Vestea despre sfințenia vieții lui și minunile pe care le-a săvîrșit au atras în jurul lui mai mulți tineri dorinici să-i urmeze exemplul. Pentru ei a întemeiat o mănăstire, și le-a dat numele de Eremiții – Pustnicii – Sfîntului Francisc de Assisi, cunoscuți și sub numele de Minimi. Spre deosebire de alte ordine religioase, Sfîntul Francisc de Paola a cerut ucenicilor săi ca la voturile de ascultare, castitate și sărăcie să adauge un al patrulea: Legămîntul de a ține cu strictețe anumite posturi, îndeosebi Postul Mare. Pocăințele aspre la care și-a supus trupul nu i-au slăbit puterea de muncă și sănătatea, și a fost în stare să trăiască și să lucreze pînă la frumoasa vîrstă de 91 de ani. Dumnezeu l-a chemat la cele veșnice în ziua de Vinerea Mare, 2 aprilie 1507. La numai doisprezece ani după moarte a fost ridicat la cinstea altarelor. (C.Gh.)
Lasă un răspuns