Pomenirea Sfîntului Prooroc Ieremia
Sfîntul Prooroc Ieremia era evreu și a trăit în vremea Vechiului Testament, sub patru regi: Iozie, Ioachim, Iehonia și Sedechia. El era din Anatot, de neam preoțesc, iar tatăl lui se numea Hilkia. Dumnezeu l-a chemat la slujirea proorocească cînd era la vîrsta de 20 de ani. Din cartea rămasă de la el, care se află în Biblie, se vede că Ieremia a trăit în vremea celor mai mari tulburări din istoria evreilor, vremea cînd se pregătea dărîmarea Templului și a Ierusalimului și ducererea poporului evreu în robia Babilonului. Aceste fapte s-au petrecut o dată cu năvălirea vestitului Nabucodonosor. Robia evreilor avea să dureze vreme de 70 de ani. Cuvîntului lui Dumnezeu, pe care Ieremia trebuia să-l vestească, era: întîi, să aibă toți supunere cinstită față de Nabucodonosor, care era „slujitorul lui Dumnezeu”, pentru curățirea fărădelegilor poporului ales și pentru mîntuirea lui, iar, al doilea, toți să fugă de orice legătură cu Egiptul. Pentru acest cuvînt, Ieremia a fost socotit trădător, vîndut Babilonului, și a fost condamnat la moarte. Cînd regele a citit cuvintele lui Ieremia, scrise de Baruh, ucenicul lui, cartea a fost ruptă în bucăți și aruncată în foc. Adeseori, Profetul a fost închis în temniță cu picioarele în butuci sau aruncat în fîntîna cu noroi, pînă la gît. A avut însă și apărători, care de multe ori l-au scăpat de la moarte. Ieremia a luat parte la înnoirea vieții religioase a poporului său, începută sub regele Iozia, în anul 621 î. Hr., după descoperirea Deuteronomului în templu și după citirea lui în auzul tuturor. Pe lîngă alte scrieri, Proorocul a descris, ca un martor, care a văzut cu ochii lui, cu multă jale, dărîmarea Templului și a Ierusalimului și robia babilonică, dar și timpurile de lumină ale venirii lui Mesia, a Cărui împărăție o vedea ca pe un nou așezămînt, scris nu pe table de piatră, ci pe tablele vii ale inimii. Nu se știe cînd a murit. Tradiția spune că ar fi fost ucis cu pietre de evreii fugiți în Egipt. A propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu cincizeci de ani, și a fost numit „Proorocul dreptății lui Dumnezeu”.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Iosif
În anul 1955, Papa Pius al XII-lea a instituit sărbătoarea Sfîntului Iosif muncitorul, cu gîndul de a propune un model și protector pentru muncitorul creștin. Hristos însuși a voit să fie muncitor cu brațele, trăind o mare parte din viață în atelierul lui Iosif, sfîntul cu mîinile bătătorite, lemnarul din Nazaret.
Cu puțini ani înainte ca Iosif să fi deschis micul său atelier, Cicero scria: „Au o josnică ocupație toți meseriașii, deoarece nimic frumos nu poate exista într-un atelier”. Filosoful Aristotel era mai categoric: „Oare trebuie să considerăm de cetățeni și pe meseriașii manuali?” Răspunsul a fost dat de exemplului lui Hristos, care a voit să participe la condiția de muncitor alături de Iosif.
Pentru a pune în evidență valoarea și noblețea muncii, Biserica invită la reflecție privind situația de muncitor a Sfîntului Iosif. Sărbătoarea de la 1 mai a Sfîntului Iosif înlocuiește sărbătoarea Sfîntului Iosif Patronul Bisericii Universale, stabilite de Pius al IX-lea în 1847. Papii Pius al XII-lea și Ioan al XXIII-lea au adus omagii deosebite acestui model strălucit de viață creștină, muncitor vrednic, cinstit, credincios cuvîntului lui Dumnezeu, ascultător, virtuți pe care Evanghelia le exprimă în două cuvinte: „om drept”. (C.Gh.)
Lasă un răspuns