Sinaxar romano-catolic: Pomenirea Sfîntului Dionisie
Unul dintre cele mai importante momente din Postul Mare este mărturisirea păcatelor și iertarea lor prin taina sfintei spovedanii. Sfîntul Ioan Gură de Aur amintea adesea în cuvintele sale de învățătură importanța acestei taine în viața creștinilor: „Mărturisiți-vă păcatele, pentru că prin mărturisire se vindecă rănile cele sufletești. Să luăm aminte gîndindu-ne căci vătămarea trupească, arătîndu-se la doctor, se tămăduiește, iar cea tăinuită se face boală, iar mai pe urmă aduce moarte. Asemenea și păcatele cele tăinuite omoară și trupul și sufletul, și fac bucurie diavolului. Mare și bun lucru este mărturisirea păcatelor, în timp ce tăinuirea lor este bucurie satanei. Cineva, amăgindu-se grăiește: «Astăzi să-mi fac plăcerea mea, iar mîine mă voi pocăi». Dar cine știe de va ajunge sau nu ziua de mîine? Că, fără de veste, vine moartea și-l pierde pe el. Iar, dacă este cineva cărturar, apoi diavolul îi bagă în cap un gînd, zicîndu-i: «Tu îți știi și singur gîndurile tale și știi ceea ce zice Scriptura, precum și ceea ce Sfinții Părinți au poruncit; deci tămăduiește-te și singur, fără duhovnic». Nu asculta gîndurile acelea și nu zăbovi a-ți tămădui, mărturisindu-ți, păcatele tale, ca să fii iertat și în veacul de acum și în cel viitor”.
Un oarecare om de bun neam a sădit vie și a îngrădit-o. Și, ducîndu-se la casa tatălui sau, a zis: „Pe cine voi face paznic la moștenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă voi face așa: voi pune lîngă poartă un orb și un olog și, de va voi cineva din vrăjmașii mei să-mi fure via, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceștia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va și merge, apoi în prăpastie va cădea”. Și i-a pus pe ei lîngă poartă și s-a dus. După ce au stat ei multă vreme, orbul a zis ologului: „Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluie pe dinafară de poartă?” Ologul a răspuns: „Multe bunătăți ale stăpînului nostru sînt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpînul este mai înțelept decît noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog și nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăți și să ne săturăm”. Atunci orbul a spus ologului: „Pentru ce nu mi-ai spus de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorința și cu lipsa? Că măcar că eu sînt orb, însă am picioare și sînt puternic ca să te port pe tine; ia coșnița și te așeaza în spatele meu și te voi duce, iar tu să-mi spui calea. Apoi toate bunătățile stăpînului nostru le vom culege. Iar cînd va veni stăpînul, vom ascunde de dînsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: Tu știi că eu sînt orb. Sau de te va întreba pe tine și tu să spui: Eu sînt olog. Așa, vom fi mult mai înțelepți decît el”.
S-a așezînd ologul deasupra orbului și au mers pentru a fura poamele stăpînului. După o vreme, a venit stăpînul viei aceleia și, văzînd-o furată, a poruncit să aducă pe orb și i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine pază la via mea. Pentru ce ai furat-o” A răspuns orbul: „Stăpîne, știi că eu sînt orb, că chiar de aș fi voit, nu văd pe unde să merg. A furat-o ologul, nu eu”. Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, pînă ce va veni ologul și, venind, au și început singuri a se certa între ei. Ologul zicea orbului: „De nu m-ai fi purtat, n-aș fi putut merge, de vreme ce eu sînt olog”. Iar orbul spunea: „De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aș fi mers eu acolo?” Atunci domnul, șezînd la judecată, a început a-i judeca. Și le-a zis: „Precum ați furat, așa să stea ologul pe orb”. Șezînd ologul pe orb, a poruncit să-i bată fără nici o milă. Puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iar via este pămîntul și lumea aceasta. Iar gardul, Legea și poruncile. Slugile, care sînt cu dînsul, sînt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puși lîngă poartă, înseamnă că i-a dat omului în stăpînire toate cele pămîntești. Călcînd el poruncile lui Dumnezeu, s-a osîndit cu moarte. Iar cînd va veni să înnoiască pămîntul și să învieze morții, precum grăiește Pavel, atunci toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia, și vor ieși cei ce au făcut bine, întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osîndirii. Că atunci sufletele vor intra iarăși în trupuri și vor lua răsplătire după fapte. Păcătoșii vor fi trimiși întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plîns și scrîșnirea dinților, iar drepții întru viața veșnică. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns