Sinaxar romano-catolic: Pomenirea Fericitului Henric Susone
Iubirea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cît e cu putință muritorilor; după lucrarea ei, e o beție a sufletului; după efectul ei, este izvor de credință, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei. De această beție duhovnicească au fost beți apostolii și martirii, cei dintîi străbătînd toată lumea întru osteneală și osîrdie, ceilalți vărsîndu-și sîngele ca pe o apă din mădularele tăiate și suferind chinurile cele mai mari fără să slăbească cu sufletul.
„Dumnezeu este iubire”, iar acela care încearcă să-l definească este un orb care încearcă să măsoare nisipul de pe fundul mării.
Iubirea care are pe Dumnezeu de cauză este ca un izvor țîșnitor, care nu-și întrerupe niciodată curgerea. Căci însuși El este izvorul iubirii și materia care o alimentează nu se sfîrșește niciodată. Niciodată nu-i lipsește celui ce s-a învrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, încît și în somn stă de vorbă cu Dumnezeu.
Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate să se despartă de ea, ci pe măsura iubirii venite asupra lui se observă în el o schimbare neobișnuită. Iar semnele sensibile ale acestei schimbări sînt fața omului devine aprinsă, plină de farmec, trupul lui se încălzește, frica și rușinea se depărtează de la el și devine așa zicînd extatic. Puterea care strînge mintea fuge de la el, ieșindu-și oarecum din sine. Moartea înfricoșată o socotește bucurie și niciodată contemplația minții nu mai suferă vreo întrerupere în înțelegerea celor cerești. Cunoștința și vederea lui cea naturală au dispărut și nu mai simte mișcarea lui, care se mișcă printre lucruri și chiar dacă face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind în contemplație și cugetarea lui într-o vorbire continuă cu cineva.
În măsura în care avem dragostea, în aceeași măsură posedăm și teamă. Cine însă nu are teamă, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul.
Lasă un răspuns