Sinistrații nu mai au pic de rușine

Ajutoarele date de piloții militari au stîrnit certuri aprige

E sîmbătă, aproape de prînz, iar ziua frumoasă de toamnă constrastează cu imaginile lăsate în urmă de inundații. Ici colo, se văd oameni muncind la refacerea caselor sau pe la cărat lutul, care parcă izvorăște. Prezența unor mașini străine de localitate stîrnește imediat interesul. Oamenii lasă totul baltă și vin fuga după mașini. începe să se prevestească o situație neplăcută și nu trebuie să așteptăm prea mult. Conflictul a izbucnit chiar de la prima oprire. Oamenii aflaseră că au venit militarii cu ajutoare și s-au înființat să cerșească fără rușine sau chiar să le ceară cont de modul în care au făcut repartițiile.

Prima oprire, primul scandal

Sîntem la Asău, într-o zonă unde învingător a ieșit doar un gater, la care se muncește în draci și despre care localnicii spun că a fost cauza nenorocirii care s-a abătut în zona lor, pentru că proprietarul a aruncat rumegușul în albia pîrîului. La inundațiile din vară, apele și-au croit făgaș direct prin case. Locuințele sînt încă îngropate în grămezi enorme de stînci, care nu pot fi cărate decît cu utilaje puternice. Un munte întreg a fost cărat de ape și împrăștiat peste cîteva locuințe. Oamenii au făcut șanțuri în jurul locuințelor. Una dintre gospodării este a familiei Cernoiu. întrăm în casa lăsată cu ușile larg deschise pentru aerisire și ca să se usuce pereții. Strigăm în zadar după stăpîni. De undeva, din spate, apare cu mîinile pline de noroi, un bătrîn. E uimit de mulțimea de oaspeți și înțelege ce se întîmplă abia cînd vede că din camionul militar încep să se descarce niște pachete mari.
N-apucă omul să mulțumească pentru frigiderul, aragazul și fierul de călcat, că de peste tot apar sinistrații. Strategic, doar bătrîni și copii. Nu îndrăznesc să ceară de prima dată, dar spun „săru’ mîna” la toată lumea. în scurt timp, scandalul izbucnește penibil. Gheorghe Hulea, un bărbat trecut de 60 de ani, se înfige direct în fața ofițerilor și cere și el „un pachet”. Jenați, aceștia înceară să-i explice că aceste nu sînt ajutoare guvernamentale, ci din banii strînși de unitate și că sînt împărțite la familiile care au pus mîna pe lopată alături de ostași. Fără rușine, bărbatul spune că și el merită un frigider, ceva, că și la el a intrat apa în casă. Furioasă, o femeie strigă în gura mare că o să-l bată Dumnezeu, că nu se mai satură. „Ai avut o sută de saci de ciment, pe care i-ai vîndut cu 100.000 de lei bucata. Ai avut și ajutor în bani, ai avut și fier beton, și alte materiale de construcție, oamenii ăștia n-au primit nici cele opt milioane de lei, n-au primit nimic și acuma vrei să-ți dea tot ție? Ziceai că te muți de aici, păi, du-te, că nu te mai încape pămîntul”, a aruncat femeia. Iar bărbatul, ca și cum nu despre el ar fi fost vorba, zice neconvingător că a depozitat cimentul la cineva, nu că l-ar fi vîndut.

„Am săpat să-mi fac casa, sap acuma s-o scot la lumină”

Plecăm din zonă cu un sentimentul că ceea ce-ar fi trebuit să fie o bucurie, se transformă într-un spectacol grotesc. Oprim în fața unei case care trepidează de activitate. Peste tot, mîini harnice repară, spală sau așează ceva. în curtea plină de trandafiri, înfloriți nefiresc lîngă mormanele de moloz de la drumul croit de militari în vară, se mișcă ager o bătrînă. E doar în șosete. Este stăpîna casei, care își plesnește mîinile a mirare și-și strigă bărbatul. Se ivește și el, iar bătrîna se repede către comandorul Nicolaie Jianu și-l sărută zgomotos pe obraji, în semn de bun venit. Femeia începe să povestească repede despre mersul lucrărilor de refacere a casei. „Pe mine nu m-a vrut soacră-mea și mi-a dat loc de casă pe rîpa asta. Am săpat un metru și jumătate să-i torn fundația și am făcut-o ca o floare. Au venit apele și m-au umplut de mîl. M-au ajutat militarii, dar mai am treabă. Sap și acuma s-o scot din nou la lumină”, spune femeia, încă aprigă la cei 73 de ani pe care îi poartă cu demnitate.
Ochii i se umplude lacrimi cînd vede că tot militarii au venit cu ajutor, și ea nu prea are cu ce-i omeni. La două case mai încolo, cumnatul ei, Dumitru Lazăr, se repezise la părul greu de rod. Unul dintre ofițeri făcuse o remarcă cu privire la frumusețea fructelor, iar la întoarcere, omul ne-a ieșit în cale și ne-a invitat la un răgaz de-o pară și un păhărel de țuică. Și la el munciseră militarii la scos mîlul înalt de peste un metru. Avea să fie singurul gest de gratitudine dezinteresat, de care am avut parte pe tot parcursul zilei.

Fiecare ajutor cu scandalul lui

Comandorul Virgil Ristea, șeful Bazei Aeriene Bacău, încearcă să prevină situațiile penibile scurtînd timpul de ședere la cei pe care militarii i-au ales să îi ajute. Au fost și situații cînd, mai mult de jenă, au cedat insistențelor și au desfăcut seturile alcătuite din aragaz, frigider și fier de călcat, pentru a-i mulțumi și pe alții care s-au îngrămădit și care au cerut fără jenă „ceva”. „Mai dureros este că ni se cere socoteală pentru modul în care i-am ales pe cei care au primit ajutoare. E treaba noastră, nu trebuie să dăm nimănui socoteală. Aceste daruri sînt din banii pe care i-am adunat pe 20 iulie, cînd am făcut mitingul Aerian de Ziua Forțelor Armate. Sigur că am avut niște criterii, ne-am gîndit la oamenii care au muncit alături de soldații noștri, la cei vrednici. Drept dovadă, vedeți că la toate casele pe care le-am ales noi se muncește, în vreme ce alții stau și pîndesc ajutoarele și casele se dărîmă peste ei”, a făcut Ristea o precizare.
La una dintre porți, o bătrînă își arată rănile hidoase de pe picioare. Spune că sînt de la apă și că merită și ea ceva. De rușinea ei, militarii cedează și desfac ultimul set. Ultima familie vizată de ei se va alege doar cu un aragaz și un fier de călcat. Am ajuns la familia Baciu, aproape de ora 16,00. Este una dintre puținele familii pe care și ziariștii i-au găsit muncind cot la cot cu soldații, care aveau mîinile pline de bășici. înnegurat, bărbatul lucrează și acum cu îndîrjire, să-și mai salveze ceva din acareturi. Pare că a uitat să zîmbească. Ochii i se luminează însă în momentul în care vede mulțimea de ofițeri în curte. Femeia se repede din bucătărie și, cînd vede cine-i în bătătură, zice repede, cu ochii țintă către comandorul Jianu: „Abia am frămîntat de gogoși. Dacă mai stați puțin, sînt gata imediat”, spune femeia, într-o complicitate doar de ei înțeleasă. Realizăm că, în timpul inundațiilor, într-una din zile, singura masă a ofițerului fuseseră două gogoși de la familia Baciu. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!