• spune unul dintre piloții băcăuani care au zburat pe ambele tipuri de aparate
Dimineață superbă de iarnă. Neaua moale și afînată a încărcat a poveste crengile copacilor din jurul unității de aviație. Soarele molcom încălzește numai cît să te îndemne la visare și la stat afară fără scop și limită de timp. Mergem către pista aerodromului, acolo unde se află elicopeterele militare. Pe lîngă ele trebăluiesc de zor cîțiva oameni din echipa tehnică. Le „dezbracă” de prelata care le acoperă boturile transparente. Chiar dacă nu este zi de zbor, vrem să facem o fotografie cu piloții la locurile lor de muncă. Bărbații se apropie, cumva stînjeniți de atenția burscă ce li se acordă. Doar sînt aici, în Bacău, din anul 2001. „Și ne-am făcut bine treba”, ghicesc un răspuns la o întrebare nepusă. Este adevărat. Și-au făcut bine treaba și atît de discret încît nimeni, în afară de colegi, n-a știut de misiunile lor de salvare, de exemplu. La care au participat cu succes anul trecut, pe vremea inundațiilor. Unul dintre piloții de elicopter, băcăuan de acum, care a fost prezent la inundațiile din 2001 a fost și lt.comandorul Georgică Gîrgîz, venit în Bacău de la Tecuci în anul 2001. „Am fost solicitați anul trecut de Consiliul Județean Vrancea, pentru că la confluența dintre Trotuș și Siret erau cîțiva oameni blocați de ape. Practic, ei se aflau pe niște grinduri mai înalte între cele două cursuri de ape care avea o înălțime de cel puțin jumătate de metru și creștea văzînd cu ochii. Am efectuat ceea ce se numește zbor staționar pentru că nu am avut unde să aterizăm și nici terenul nu ne permitea. Așa că am stat în zbor la o înălțime de aproximativ jumătate de metru cît să poată urca oamenii în elicopter. Era vorba despre un copil și tatăl lui pe care i-am îmbarcat și i-am dus la primul punct de ajutor”, ne-a spus Gîrgîz. Mult mai tîrziu, pilotul a aflat de drama care a avut loc după aceea. „Tatăl a murit tot înecat pentru că la cîteva zile, cînd a crezut el că a trecut pericolul, s-a întors acasă să-și salveze animalele. Probabil că ăsta i-a fost destinul”, ne-a spus, trist, Georgică Gîrgîz. Tot atunci, același echipaj a mai salvat încă trei persoane. Comandorul Georgică Gîrgîz este pilot de clasa I, adică trepata cea mai de sus pe care o poate atinge un pilot. „Domnul Georgică este și pilot de luptă și de salvare, poate să facă orice misiuni și pe timp de zi și pe timp de noapte”, intervine, fără fasoane, o cunoștință mai veche de-a noastră, comandorul Victor Berca. Am pilotat și supersonice și elicoptere, și după accidentul de pe 17 august 1999, cînd am căzut cu Cristi Andrieș cu MiG-ul 21 LanceR în curtea jandarmilor, medicii mi-au dat liber de zbor pe elicoptere. Așa că mai bine ca mine nu vă poate face nimeni o descriere a ceea ce înseamnă pilotajul ambelor aparate”, ne spune Berca. Așa aflăm că „elicopterul este social. Adică, eu ca pilot pe MiG, eram „musculos”, mă înfoiam ca un curcan pe unde treceam. Pentru că toate deciziile îmi aparțineau în MiG. Pe cînd la elicoptere, se zboară numai în echipaj de trei. Șeful, copilotul și un navigator. Așa am observat, cu surprindere, ce frumoasă este România. În MiG, nu ai timp să-ți dai seama de asta. Toată ființa ta este ancorată la comenzile pe care trebuie să le execuți și la informațiile pe care le primești de la aparatele de bord”, povestește, ușor nostalgic, comandorul. Pentru el, cea mai grea perioadă a fost în perioada trecerii de pe un tip de aeronave pe altul. „Sînt pilot de clasa I pe MiG-uri și am zburat pe aceste aparate 20 de ani. Primul lucru care mi s-a spus la programul de trecere pe elicoptere a fost să uit tot ce-am învățat despre pilotarea supersonicelor. Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să vă spun de exemplu că toate comenzile pentru aterizare la elicoptere se execută în ordine inversă decît la MiG-uri. La început nici n-am crezut că voi putea uita ceva ce-mi intrase în reflex după 20 de ani de zbor pe supersonice”, ne-a spus Berca. Apoi, inculsiv cu ajutorul comandorului Gîrgîz, Berca și-a intrat în pielea de elicopterist. Cel mai bine a simțit ce însemnă asta anul trecut, la Sibiu, la o misiune de cooperare cu Școala de aplicație a artileriei. Acolo am fost, întîmplător, în aceeași formulă de astăzi. Nu știu cum s-a nimerit, dar din echipaj am făcut parte eu, comandorul Gîrgîz și locotenentul Silviu Andronic. Cred că atunci am învățat foarte mult despre ceea ce înseamnă zborul deasupra unui teren mai frămîntat”, a încheiat Berca. Între timp, locotenentul Andronic, auzind-și numele pomenit de Victor Berca, a început să se foiască pe scaun. Este tînăr, abia face trecerea pe elicoptere și pentru el totul este o noutate. „Am ales de la început elicopterele. Mi-a plăcut ce-am văzut la ele, cum arătau, cum se mișcau, erau atfel decît avionul. Am fost repartizat la Tecuci, dar în 2001 am venit și eu în Bacău, pentru că am avut șansa să mă mut chiar în orașul meu natal. Încă nu am făcut misiuni de zbor. Sînt la etapa zborului de zi în condiții meteo normale. Apoi voi trece la zborul de zi în condiții meteo dificile, urmează cel de noapte în condiții normale și zborul de noapte în condiții dificile. Abia apoi voi primi titlul de comandor, sau pilot”, ne spune dintr-o suflate tînărul locotenet. Fiind în formație cu echipajul plecat la Sibiu, despre care pomena Berca mai devreme, Andronic a observat pentru prima dată ce înseamnă un zbor. „În primul rînd că a fost mai lung și a fost total diferit față de ceea ce făcusem pînă atunci”, ne-a mai spus locotenentul. Undeva, afară, cade o pală de zăpadă de pe un acoperiș. Zgomotul sparge strident relatarea molcomă a celor trei bărbați din fața noastră. Trei destine, aflate în faze diferite ale existenței lor profesioanale. Cu toții, însă, mîndri ce ceea ce fac și de menirea lor. Sînt „elicopteriștii” Unității Militare de Aviație Bacău. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns