Istoria celor patru comemorări
Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost permanent evocată de întreaga suflare românească. Prima mare comemorare consemnată în documente a avut loc la 2 iulie 1762, la inițiativa călugărului învățat Vartolomeu Măzăreanu. La Putna, în fața unei mari adunări populare, el a ținut o „entuziastă și documentată cuvîntare”: „Aduceți-vă aminte auzitorilor, de acele vremi tulburate, cînd nu veneau Domnii în Moldova, fără numai cu puterea armelor, intrînd ca într-o țară străină ce știu că nu va să le rămîie, nu să caute să o cîrmuiască, ci jefuia și apuca care cum putea făcînd un teatru al ticăloșilor, vrednic de lacrimi. Dar aceste lacrimi duioase, aceste suspini ale patriei și plînsuri, după ce s-a întărit în vîrstă Ștefan, ștergîndu-le le-au potolit și ca într-o turbare de valuri și de vifor cu sine liniștea a adus, și drept fiu al patriei, bun domn și adevărat creștin, prin fapte s-a arătat”.
A doua mare comemorare a fost cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Putnei, cînd Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai activi organizatori ai serbării ce urma să se facă la Mănăstirea Putna. Eminescu era convins că „Serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult, cum că ea ar fi cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat luminarea”. Apelul lansat de Societatea Academică „România Jună” de la Viena avea ca scop și stabilirea unității culturale între românii de dincolo și dincoace de Carpați. La Viena s-a ales un comitet alcătuit din Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Dan Panfilie și alții, iar la București, Iași, dar și la Grazz, Berlin, Pesta s-au format comitete studențești. Serbarea a fost stabilită pe data de 15 august 1870, urmînd, printre altele, să fie așezată pe mormîntul lui Ștefan cel Mare o urnă de argint. Membrii Societății „România Jună” declarau că „vor merge cu desagii în spinare la mormîntul lui Ștefan cel Mare… serbarea are să se facă neapărat, cu orice preț”. Amînată un an de zile din cauza izbucnirii războiului franco-german, la 14 august 1871, apare o notiță în „Czernowiezer Zeitung”, în care se specifica faptul că serbarea va avea loc la Putna. În amurgul serii de 14/26 august 1871 „pentru întîia oară românii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc ca să preamărească împreună numele unuia dintre marii susținători ai neamului românesc, ca să se îmbărbăteze unii cu alții și să-și întărească credința în viitor”.
Cu pioșenie sînt depuse, pe piatra de mormînt, două epitafe, steagurile și urna de argint. A.D.Xenopol, student, a rostit a doua zi o cuvîntare în care spunea: „Armele sale erau fierul, puterea sa, virtutea inimii și brațul neobosit, victoriile sale erau repurtate pe cîmpul stropit cu sîngele bravilor români”… „Cînd Ștefan cel Mare își apăra țara, el își punea speranța mai înainte de toate în propriile sale puteri, căci de curînd se încredințase cît de puțin e cel ce-și sprijină viața pe puterea și ajutoarele altora. Acest caracter de neatîrnare să-l introducem în spiritul nostru”. Seara, s-a reunit Congresul, care a ales un Birou Permanent menit să convoace studenții. Totodată, s-a hotărît ca studenții Vienei să conducă în continuare mișcarea. Pe ansamblu, mișcarea de la Putna a dovedit că „românii vor ca cultura lor să fie națională și pretutindeni aceeași. Nu am fi fost încurajați și sprijiniți dacă dorul de unitate culturală nu s-ar fi ivit în toate inimile”.
Se adunase o mulțime imensă. Țăranii veniseră cu care și căruțe frumos împodobite cu ghirlande de flori, crengi de brad și făcură în jurul mănăstirii un uriaș cerc. Valea Putnei răsuna necontenit de chiote și cîntece. Un martor ocular spunea că „nimeni nu a închis ochii în noaptea aceea minunată”. Se așeză masa festivă. Lumea aplaudă cînd își făcu apariția celebrul taraf format din 30 de persoane al lui Grigore Vindireu. Cîntau ca pe „vremea gloriei românești”. Pe cînd valea Putnei răsuna de acordurile tarafului, „deodată se desprinse din mulțime un tînăr înalt, cu fața palidă dar cu ochi de jăratec, care se apropie de vătaful lăutarilor, smulse vioara din mîna lui Vindireu și începu să conducă jocul, mai departe pe pajiștea Putnei. Parcă nimic nu se schimbase în taraf. Noul primaș cunoștea ritmul, intrările, semnele de repetiție, totul. O lacrimă a umezit obrazul neîntrecutului scripcar al Sucevei care urmărea acum impresionanta scenă. Cînd obosiți de atîta joc și cîntec, lăutarii uimiți lăsară instrumentele să se odihnească, tînărul care nu era altul decît Ciprian Porumbescu, vechi prieten al lui Grigore Vindireu, se repezi cu lacrimi în ochi la pieptul tatălui său ce șezuse de o parte și privise cu emoție scena, strigînd:
– Tată, am cîntat Daciei întregi!
Cea de-a treia comemorare a avut loc la 2 iulie 1904, la inițiativa lui Spiru Haret și Nicolae Iorga, pentru „marele strămoș Ștefan Vodă la împlinirea de patru sute de ani de la săvîrșirea din viață, ca semn al recunoștinței neamului său 1505-1904”. La festivități au participat Nicolae Iorga, Spiru Haret, A.D.Xenopol, A.D. Tocilescu, Kalinder, O.Densușeanu, Șt.O.Iosif, Emil Gârleanu, precum și revistele: „Luceafărul”, „Semănătorul”, „Familia”, „Junimea liberă”, „Arhiva Societății științifice și literare” etc.
La 450 de ani de la moartea domnului moldovean, în 2 iulie 1954, a fost cea de-a patra cînd s-au desfășurat numeroase conferințe în întreaga țară, Academia Română editînd un volum de studii cu privire la Ștefan cel Mare. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns