O curte domnească la Bacău? Pentru ce a ridicat-o Ștefan aici? Firește, așezarea Bacăului era absolut strategică, dar și comercială, localitatea fiind situată exact la întretăierea unor drumuri comerciale. Aceste lucruri nu-i scapă marelui domnitor, care dă poruncă să se ridice o curte domnească cu toate cele trebuitoare. Aici, hotărăște el, va fi așezat chiar „prea iubitul său fiu, Alexandru”, care va guverna partea de sud a Moldovei. Lucrările s-au desfășurat, după cît se pare, între anii 1476-1481. Cînd lucrătorii s-au apucat de treabă au trebuit să răzuiască locul, deoarece încă se mai aflau urme de la o altă curte, cea a lui Petru al II-lea. Curtea „nu e o construcție măreață”. Are un beci, care se mai păstrează și astăzi, cu doi piloni din piatră și o boltă de cărămidă. Pe fundația din piatră de carieră, cu laturile de 12,80 x 10,80, s-au înălțat zidurile, fiind posibil ca această construcție să aibă și etaj. Interiorul era demn de reședința unui fiu de domnitor. Pereții erau ornamentați cu plăci de perete, discuri smălțuite în diverse culori, cu reprezentări vegetale, florale și geometrice, dar și reprezentînd cavaleri medievali. Firește, nu lipsea stema Moldovei. În casa domnească se foloseau zilnic căni, castroane, pahare și cupe. În oale-borcan era păstrată mîncarea. Din toate punctele de vedere frumusețea și bogăția acestor încăperi nu se deosebea cu nimic de cele din cetatea de scaun. Curtea de la Bacău era o copie la o dimensiune mai mică, a celei din Suceava. Din aceste încăperi, Alexandru emitea documente, caligrafiate de grămătici, cum ar fi cel din 18 ianuarie 1482, prin care se intitula „Alexander filius Domini Stephani Dei gracia Waywod regni Moldavie”, sau cel din 26 iunie 1488, în care își spunea „Sandrinus Dei gracia fillius illustrissimi principis Stephani Waiwode Moldavensis”. Pentru pază, supraveghere și probabil locuință, se afla un turn de apărare.
La aproape 10 ani de la înființarea Curții domnești, la 1 ianuarie 1491 era tîrnosită și biserica „Precista”. Totul îi dădea aspectul unei adevărate Curți domnești. Cu siguranță, întreg ansamblul era protejat de o palisadă din pămînt și lemn. Dar, cea mai mare protecție venea de la cele două ape care înconjurau această porțiune, transformînd-o într-o adevărată insultă, rîul vijelios și greu de trecut Bistrița, a cărui albie se vede și astăzi, și pîrîul Negel, care își avea cursul chiar prin actualul centru al Bacăului. Mai multe campanii arheologice aveau să scoată la iveală mărturii ale vieții petrecute la Curtea domnească. Prima cercetare a avut loc între 1967-1968, fiind dezvelită o parte a Curții, urmată de alta între 1984-1986, cînd s-au extins săpăturile și a fost dezvelit și o parte din fostul turn-locuință. Dar ce au găsit arheologii? În primul rînd, numeroase fragmente ceramice, o monedă turcească din 1481, monede ungurești din 1538, 1543, 1556 și un bogat material ceramic de uz casnic, obiecte din fier. Documentar, însă, curțile domnești sînt pomenite doar într-un singur act din 20 aprilie 1491, cînd Mănăstirii Tazlău i se dăruiește un sat „ascultător de curțile de la Bacău”. Existența Curților din Bacău n-a fost prea îndelungată. Arheologii băcăuani consideră că distrugerea lor a avut loc fie în timpul domniei lui Ștefăniță Voievod (1517-1527), fie în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538). Și totuși, spre deosebire de suratele ei – Curțile din Tazlău, Neamț, cele din Bacău aveau o particularitate. Se știe că Ștefan era o adevărată „vulpe”, nelăsînd ca dușmanul să-l ia prin surprindere. De informațiile primite, mai ales la timp, depindeau mobilizarea și căile de atac. Adversarii săi luau cele mai strașnice măsuri pentru a păstra secretul operațiunilor militare. Astfel, Mehmed al II-lea declara că „dacă un fir din barba mea ar cunoaște gîndul meu, l-aș smulge”, iar Ioan Albert spunea că „Mi-aș arde cămașa de pe mine dacă aș ști că-mi cunoaște planurile mele ascunse”. Ștefan avea peste tot iscoade. Mulți hangii erau în slujba domnitorului. Pe Matei Corvin l-au urmărit iscoadele, în 1467, pas cu pas, comunicîndu-i domnitorului poziția inamicului. Regele Cazimir al Poloniei se afla, de asemenea, în atenția iscoadelor, încercarea de a-l prinde pe Ștefan neavînd loc datorită informațiilor acestora. Ștefan se afla în raporturi excelente cu brașovenii. În afară de arme, postav, aceștia îi mai trimiteau și informații. Meșterul armuriei Mihai îi comunicase despre „lucrul turcilor”: „Și ce va spune din partea domniei mele către domnia voastră omul vostru Mihai meșterul să-l credeți în toate, căci sînt vorbele noastre”, îl asigurau brașovenii. La 20 aprilie 1471 Ștefan îi ruga, într-o scrisoare, pe prietenii săi brașovenii să-l înștiințeze dacă turcii se îndreaptă împotriva lui. Din nou, la 9 aprilie, el le cerea să „căutați bine cu iscoade”. În sfîrșit, la 4 februarie 1481 el le mulțumea din nou pentru știrile pe care i le-au transmis despre Țepeluș. La 5 septembrie 1485 Ali-bei îl căuta cu disperare pe domnul Moldovei. Ștefan le trimite o iscoadă falsă. Așik – pașa Zade scria, referitor la aceasta: „Încotro a plecat Ștefan, unde se află? Acel prins a vorbit așa: Ștefan cel Mare a plecat și s-a dus în vilaetul leșesc”.
Tratativele din 1494 între Ioan Albert și frații săi „în cel mai mare secret” au fost cunoscute, însă, de Ștefan. Avea iscoade și în interior. Ca urmare, a putut lua măsuri drastice împotriva boierilor haini. Grosimea zidurilor de la Curțile din Bacău, peste 1,20 metri, oferă un indiciu important. Clădirea avea, cu siguranță, tainițe. Nu erau simple vorbe că „pereții trag cu urechea”. În „zidurile groase ale clădirilor erau de obicei amenajate ascunzători speciale în care se ascundeau spioni pentru a asculta ce se discută în camere sau care serveau ca refugiu în caz de atac prin surprindere”. Cu siguranță că din beciurile curții, prin tunelul subteran ce a existat pînă în 1960, curtenii se puteau salva. Acest tunel, făcut din cărămizi așezate „pe muchie”, destul de înalte ca un om să le străbată în picioare, avea ca loc de ieșire pădurea ce se afla atunci pe locul unde este astăzi Liceul „Anghel Saligny”.
Avem vreo descriere a acestor tainițe de la Curtea de Bacău? Deocamdată, nu. Dar un model de comparație este ctitoria lui Duca-vodă. Iată ce scria, în 1842, Alecu Russo: „…palatul în partea mijlocie cuprinde tainițe întunecoase, iar sub acestea vin beciuri săpate în pămînt. O seară de vreo 12 lespezi, strîmtă și lipită de peretele din afară a palatului, duce la un balcon mic, sub care se deschide ușa beciurilor. Pe acest balcon de piatră, o altă ușă, rotundă, îngustă și scurtă, dă pas în o tindă boltită… În dreapta și în stînga tindei, două uși dau intrare în două mici apartamente: cel din stînga cuprinde o sală destul de mare. Această sală servea pentru primiri și sfaturi; ea comunica cu o cameră luminată prin două ferestre, tot spre ogradă, asemeni boltită și pardosită cu lespezi de cărămidă. În ungherul din fund, în dreapta, se vede o ușă mică, ce se crede a fi comunicat printr-o scăricică săpată în zid cu tainițele de dedesupt mai mici. Cea dintîi are două ferestre spre ogradă. A doua cameră, numită „odaia lui vodă”, primește lumina din partea orașului Iași. În ungherul din fund, în dreapta camerei din fund, este o ușă foarte îngustă și scurtă care se deschide în zidul dinspre ogradă. O scăricică săpată în acel zid și luminată numai printr-o fereastră rotundă, duce în o cameră, numită „ietacul doamnei”, și care se găsește sub „odaia lui vodă”. Această cameră misterioasă, puțin ridicată și luminată prin două metereze, are în fund un soi de scobire în zid, care servea de vatră. Ferestrele ei privesc în partea Prutului. Așadar, rîndul de sus al palatului se compune din cinci camere, dintre care una tainică și subașezată. Iar intrarea în tainițe se găsește peretele palatului care privește spre oraș. O ușă mică, rotundă și ridicată de la pămînt cam de vreo doi coți duce într-un feliu de tindă îngustă, în a cărui fund se deschide o viziune ce are asemănare cu un cuptor de pitărie; niveul ei e mai ridicat decît cel al tindei. În stînga se vede o cameră boltită, tupilată, întunecoasă, în al cărei colț, de-a stînga, se arată o gaură prin care de-abia încape omul, pentru ca să intre într-o altă cameră, asemine întocmită ca cea dintîi. Amîndouă sînt zidite pe aceeași linie cu „ietacul doamnei”.
Care a fost menirea acestor tainițe? Las această întrebare pe seama arheologilor… (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns