Nu știu alții cum sînt, iertat să fiu că-i iau expresia marelui humuleștean și cel mai mare povestitor – artist al literaturii noastre pentru felul în care a șlefuit tezaurul etnosului românesc, însă alături de cei născuți și înveșmîntați cu dorul de Ștefan, de la acumularea mea prin ani mă refugiez în „mucedele pagini, cu domeniile române” care ne învață să nu ne uităm datoriile pentru a nu ne pierde identitatea, căci „cine uită, nu merită”.
Astfel, căutînd, am găsit într-un săptămînal oneștean mai vechi, sub semnătura lui Gheorghe Gorun, articolul „Podul lui Ștefan cel Mare”, care și acum este cît se poate de actual încît reiau pasaje din el: «În zilele lui de liniște, puține la număr, Măria Sa Ștefan cobora din Cetatea de Scaun a Sucevei să mai viziteze și locurile de început ale vieții sale de pe apele cristaline ale Trotușului. După primirea cu cinstire pe care i-o făceau localnicii, Vodă se oprea la biserica din Borzești, unde sta în fața icoanelor și se ruga pentru Moldova, cu gîndul la dreptatea ce trebuia făcută memoriei prietenului lui de joacă, Gheorghiță, aici ridicîndu-se și sfințindu-se în anul 1494, sub mitropolitul Gheorghe I, vestitul lăcaș.
Într-o zi, trecînd prin mica așezare Gîrbovana, pe lîngă care curge pîrîul cu același nume și care se varsă în Trotuș, a văzut niște oameni care se chinuiau să scoată la mal, prin vadul pîrîului, mai multe căruțe împotmolite. La întrebarea Măriei Sale, cei în necaz s-au închinat și au răspuns că sînt negustori din Brașov, transportă stofe, arcuri și sulițe și merg spre Țara Românească. Atunci, Ștefan a poruncit căpeteniei locului să se construiască un pod trainic de piatră, care să dăinuie peste veacuri și să servească trecerii căruțelor din toate părțile. Lucrarea s-a făcut cu mari eforturi, dar acestea stau la baza izbînzilor, iar podul a sporit mulțimea gloriilor și ingeniozității românești izvorîte din credință și rîvnă statornice.
Urmînd firul cel pururea curgător al timpului, în ciuda lucrului neiertător al acestuia, mica așezare Gîrbovana, la distanța de 8 km de Borzești, se bucură de vecinătatea celebrului pod ce ne arată și azi iscusința cu care a fost făcut”.
„Pe timpul lui Mihai Sturdza (mi-a spus regretatul învățător pensionar Nicolae Geană, un fel de istoric al locului) s-a ridicat aici un mic monument spre explicarea construirii podului dar, din păcate, a fost distrus cu ocazia construirii căii ferate Adjud-Ghimeș, în anul 1873; cînd s-a dat în folosință șoseaua Adjud – Onești – Frontieră monumentul nu mai era”.
Podul era construit din piatră brută, monolitizat cu mortar de var, bolta și capetele ei – din bolovani rotunzi, deschiderea ei fiind de 8,5 metri, iar jumătatea de circumferință ridicată pe un soclu de 1,1 metri. În 1902 – 1903, podul a fost reparat, în 1904 aici venind în vizită mari personalități ale științei și culturii românești, precum Spiru Haret, Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuță, Nicu Gane, dr. C. Istrati etc. Publicația „Vocea Tîrgu-Ocnei”, sub semnătura directorului Pompeiu I. Popescu descrie evenimentul în nr. 9 din 15 iulie 1904, din care redăm: „… Satul Borzești (al lui Vodă Ștefan) a fost prefăcut într-un adevărat „rai” pămîntesc, fiind decorat cu toată arta cuvenită, cu arcuri de triumf și pavilioane”. Deopotrivă, dr. C. Istrati, în „Biserica și Podul din Borzești” arată, la timpul său: „… podului i s-au făcut reparații fiindcă mulți bolovani căzuseră; fiind rotunzi, s-au pus la loc și bolta, în interior, s-a tencuit cu mortar de ciment. În soclu și interior s-au înlocuit pietrele care lipseau și s-au fixat cele care se mișcau. Deasupra cornișei a doua, peste parapetul primitiv, s-a construit unul nou, lucrat din piatră aparentă, respectîndu-se cu sfințenie același stil, numai că s-au rostuit cu ciment, împreună cu toată zidăria. Toată lucrarea a costat 8.130 lei”.
„În zilele noastre, acest pod a devenit monument istoric de artă moldovenească. Din păcate, el nu este valorificat sub nici o formă. Nu peste mult timp, dacă nu se vor lua măsuri, umbra tăcerii ca efect al indiferenței se va așterne peste amintirea lui. Nu există date explicative referitoare la acest pod, turiștii vizitatori sînt privați de a vedea un obiectiv istoric ce merită respect și atenție. Prin 1961 s-a ridicat lîngă pod un postament pentru un bust (probabil al lui Ștefan), dar pînă în prezent nu s-a pus nimic. O placă explicativă s-ar putea monta, dar cine s-o facă? Poate ne aude, poate citește cineva, cine trebuie aceste rînduri”.
Articolul d-lui Gorun, cu durerea din final, mi-a adus aminte o poveste de o mare încărcătură moralizatoare: în urmă cu mai mulți ani, o față bisericească din Anglia a vizitat orașul Iași; atenția i-a fost atrasă de biserica „Trei Ierarhi” și a dorit explicații amănunțite. Cînd a aflat de vremurile frămîntate ale secolului al 17-lea, de relațiile Moldovei cu vecinii, de duplicitatea unor boieri, de puterea militară otomană, de vistieria goală a începutului de domnie a lui Vasile Lupu, de efortul lui de a plăti către turci atît dările Muntelui Athos, cît și ale Patriarhiei pentru care a primit în recompensă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva – ocrotitoarea Moldovei; cînd a aflat că sfîntul lăcaș, minune a broderiei în piatră, a fost făcut în doar 5 ani (1634-1639), sfințindu-se pe data de 6 mai, a rostit cu o admirație de neuitat: „noi, dacă am avea așa ceva, am păstra-o sub o cupolă de sticlă!”
Dumnezeu a rînduit să fim martorii caratelor încorporate în zidiri ce conțin pulsul vremurilor trecute, cînd trebuiau să se schimbe repede sutana cu armura și condeiul cu spada pentru a putea dăinui simțul istoric, mireasma duhovnicească a sărbătorii, fiorul legendei; peste foarte puțin timp ne vor încerca momente de maximă tensiune și înalte trăiri sufletești, însă ele trebuie să ne găsească pregătiți.
Nu e plăcut să aducem vorba de bani, dar nu se poate fără ei și – apoi cine caută mai și găsește. Sperăm că în comuna Ștefan cel Mare, atît Consiliul local, cît și Primăria să mai facă și de această dată dovada simțului gospodăresc și ospitalității pentru a arăta oaspeților lucrarea cu totul deosebită – Podul lui Ștefan – în cinstea zilei pe care o dorim mai dilatată ca timp și mai bogată decît celelalte, în care porțile și ușile se vor deschide cît inima țării și a neamului nostru, cînd ochii vor căuta Crucea – simbolul totalizator respectat și iubit; cînd auzul va urmări bronzul din clopot și lemnul din toacă, spre conservarea și cinstirea marilor fapte de educare sănătoasă a urmașilor – prilej de creștinească dragoste și bună amintire, motive pentru eterna întoarcere la Măria Sa, capitol viu al existenței istoriei naționale. (Corneliu CRISTEA)
Lasă un răspuns