ȘTEFANIADA Strania dispariție a satului Șcheia

Lacul Angkuni din nordul Canadei, iulie 1930. Vînătorul Joe Labelle ajunge într-un sat eschimos așezat pe malul lui pentru a face rost de provizii și a se odihni. Inaintează cîțiva pași, dar râmîne ca o stană de piatră. Satul era pustiu. Cei 200 de eschimoși pur și simplu se… evaporaseră! Găsi neatinse „puștile, muniția, lămpile cu ulei, rezervele de blănuri, hainele de iarnă, cuțitele, caiacele și săniile, adică bunurile nu numai foarte prețioase, dar indispensabile supraviețuirii”. Legați de un stîlp din mijlocul satului descoperă cîinii, morți de foame. Mai mult, mormintele fuseseră deschise, iar morții dispăruseră!

Inspăimîntat, Labelle se aruncă pe cal, oprindu-se după o oră la sediul lui Royal Canadian Mounted Police, unde pe nerăsuflate povestește totul. Imediat se derulă o amplă și profundă anchetă care dură mai multe luni. Concluzia: „Nu pot fi explicate cauzele și condițiile dispariției locuitorilor de la Angkuni”.

Ce legătură are această stranie întîmplare cu meleagurile noastre?

Și documentele românești menționează, de-a lungul timpului, dispariția unor sate și a locuitorilor lor. Unul dintre ele este satul Șcheia, ce se afla pe raza actualei comune Secuieni, menționat în documentele vremii încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Invățătorul Cezar Uncescu, în 1930, îi dedică un adevărat studiu. El îl numește „sat dispărut, fost la poala de sud a dealului, pe care se află azi satul Câmpeni, comuna Secuieni – Bacău”. Așezarea lui nu era la întîmplare. Se afla pe „drumul Putnei ce merge la Răcătău”, care „urca culmea dealului dintre văile Munteneasca și Tălpănoaca, ce trece prin apropiere de satul Iapa și dă în valea Răcătău”. Spre sud-est, cam la 4 kilometri se află dealul Godovana, numire Slovancă, care s-ar traduce prin <>, ceea ce ne face să credem că a fost vreun nume de sat rămas dealului”.

Invățătorul Uncescu crede că „numele vine de la Șchiani, nume vechi românesc dat slavilor, deci satului Șchiailor, sau pe scurt Șcheia”. Tot el crede că aici „a fost lupta lui Ștefan cel Mare cu Hroit Ungurul”.

În afară de legendă, el mai adaugă un argument: „existența prin aceste părți, unde va fi fost din vechime vreun vad de trecere pentru că Siretul face un «S» chiar în dreptul acestei regiuni”. Documente despre Scheia găsim, însă, și cu mult mai tîrziu. Pe la 1707 – 1708 Enache Slugariul avea „un loc din satul Șcheia, danie de la Tofana, Safta, Tudasco, Lupu și Ghica, feciorii lui Constantin Roșca, care erau și nepoții lui Epure Călugărul. Dar unul din acești feciori, Lupu, fură de la Enache doi cai, «prețuiți la 100 lei»”. Slugerul, în fruntea slugilor reușește să-l prindă pe hoț și-l bagă în temniță nouă luni. Au trebuit să dea moșia „ca să nu piară Lupul”. Mai aflăm că neamul Epuresc, mai târziu a avut multe judecăți cu Radu Racoviță și răzeșii din Secuieni și Fundeni”.

În 1743 satul era o așezare destul de mare. Ii întîlnim pe feciorii lui Vasile Talpă: Chiriac, Constantin și Lupu. Iată cum încheie vrednicul cecetător Uncescu: „De la această dată, nu se mai pomenește de acest sat, ceea ce înseamnă că a fost șters de pe fața pământului”

Se pun întrebările firești: de ce a dispărut acest sat? Cine „l-a șters” de pe fața pămîntului? Unde au dispărut mormintele din Șcheia? Nici un document sau vreo relatare a unor bătrîni nu amintesc de vreun atac distrugător asupra lui. Să-l fi distrus vreo molimă?

Asemenea evenimente erau, însă, consemnate cu precizie. Holera care a izbucnit prin aceste locuri a făcut, într-adevăr, ravagii. Ca urmare, „locatarii din satul Piticeni, care au rămas cu zile, l-au părăsit și au întemeiat alt sat, într-o fundătură, unde din vechime era un schit de călugări, pe moșia lui Cristea Bărbânță, un descendent de-al lui Pan Toader Pitic de la 1414. Tot atunci va fi distrus de holeră un sat de țigani din apropiere, al cărui locuitori au murit până la unul. Locul acelui sat, azi e cunoscut sub numele «Valea Holerii», pe moșia Berbinceni…”. O explicație parțială o găsim în scrisoarea din 20 iunie 1473, a vel vornicului Radu Racoviță, adresată răzeșilor din satele Fundeni, Secuieni, Movila, Răzăși și Scheia. Vornicul avusese multă «gâlceavă și judecăți» cu aceștia, care au venit de «isnoavă» la Iași și au ieșit la judeață înaintea boierilor celor mari”. Și mai departe: „Din cuprinsul acestei scrisori, scria C. Uncescu, se vede că satele: Movila, Răsăști și Șcheia, toate azi dispărute, mai aveau locuitori, iar satele Lăzăni și Ciumălești existau numai cu numele. Seliștile acestor două sate mai aparțineau unor răzeși «care se refugiaseră, cu toată iertarea lui Radu Racoviță, în Fundeni și Secuieni, adică pe dealuri ca în vreme de potop»”.

Ce s-a întîmplat cu „țintirimul” din Șcheia? Nimeni nu a găsit, vreodată, nici măcar un os omenesc! (Eugen ȘENDREA)