Criticii literari consacrați din România au fost în permanență interesați de opera poetică a lui Octavian Voicu.
„Sobru, aproape sumbru, ceremonios, aproape somptuos, poemul lui Octavian Voicu, debutant de interes pentru oricine urmărește poezia tînără, se construiește într-o lume naturalistă luînd din natură sevele subterane iar nu frunzele supuse pieirii, se construiește într-o lume înțeleaptă, descinsă – evidentă- din poezia lui Blaga. Interesant semnalul lui Blaga asupra unui poet tînăr, cu atît mai mult cu cît, de cîțiva ani încoace, el n-a mai putut fi depistat, cel mai adesea debutantul punîndu-se doar sub semnul vitezei superficiale.” Nicolae Prelipceanu, în revista „Tribuna”nr. 38, (1973).
„Căutarea cînd este întrebătoare, cînd mirată, a surselor identității este imperativul de care ține cont Octavian Voicu în acțiunea sa poetică; o căutare ce tinde să capete aspectul unei monomanii și, ca urmare, să devină gestul în sine, principiu sec și rupt de concretețea dinamică a viului, astfel zis o teză: „Caută în toate diminețile tale/Chipul curat al stelei/ Care te-a privegheat,/Firul care ți-a liniștit auzul -/și pasărea care te-a legănat/ Caută în toate diminețile tale/Cîntecul care închide rănirea,/Care înalță suflarea,/Care te depărtează de țărmuri în spaimă./Caută ce poți numi,/Ce vămile cuvîntului prind,/Ce sufletul speră./În toate diminețile tale fii/ Lacrima pe care soarele/ O va răsfrînge în mii de fețe,/O va zidi ca pe un astru”.; acest text pedagogic din «Viața pe rod» (1975) e ilustrativ și pentru «Ce întemeiază privighetoarea» (1973) ca și pentru «Cît ești lumină» (1979), cărți în care imperativul identității atrage după sine un imperativ al faptului poetic înțeles ca un complement necesar și suficient al identificării înseși: trebuie să știu cine sînt, deci trebuie să scriu.” Laurențiu Ulici, în „Literatura română contemporană”, vol. I. București, Editura Eminescu, 1995.
„Între «Ce întemeiază privighetoarea» și cartea recentă «Viața pe rod» nu există aproape nici o diferență de nivel. Atitudinea, gesturile, substanța sînt asemănătoare. Peotul evocă «nesfîrșita trecere», «neistovita izvorîre», continua primenire a lumii. O lume în aură de slavă, în care lumina psalmodiază; o lume supusă unei prefaceri nedureroase, trăind bucuria renașterilor perpetue. (…) Poezia lui Octavian Voicu încorporează însă o etică al cărei principiu pare a fi acela al solidarității universale. Natura – ne reamintește autorul «Vieții pe rod» – nu e nici bună, nici rea, daar are un tîlc ce merită să fie descoperit, înțeles, asumat.” Constantin Călin, în Steagu Roșu, iulie 1975. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns