„Sunt atitea rele pe lume”

Am auzit pe cineva cainindu-se pentru faptul ca Dumnezeu nu se arata si din pricina asta el nu poate crede. Mai argumenta, desigur: sint atitea rele pe lume, incit, daca Dumnezeu ar exista, i-ar pedepsi grabnic pe cei rai. Nimic nou sub soare. S-au nascut, de-a lungul vremii, interpretari mult mai subtile prin care sa fie negata existenta lui Dumnezeu sau bunatatea lui Dumnezeu. Mi-am amintit Geneza, citind acele rinduri si m-am gindit ca Dumnezeu a pus, dintii, omul
creat de El, in Paradis. L-a pedepsit apoi pentru neascultare, caci Adam a mincat din fructul oprit. Unii dau vina pe Eva, pentru ca e mai usor sa culpabilizezi femeia. Altii invinuiesc sarpele, pentru ca e si mai usor sa pui raul in seama diavolului. Faptul trecut cu vederea e acela
ca Adam ar fi trebuit sa asculte cuvintul Domnului si sa refuze marul, oricit si de oricine ar fi fost ispitit.

Pedeapsa pentru neascultare a fost alungarea din Rai. Primii nascuti din Adam si Eva sint Cain si Abel. Cain isi ucide fratele: de atunci, se spune, pamintul si-a pierdut transparenta. Pe vremea aceea, Dumnezeu statea intre oameni si le vorbea. Pe Cain, astfel l-a povatuit: „Cind faci bine, oare nu-ti este fata senina ? Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te tirasca, dar tu biruieste-l!”. Si multa vreme apoi Dumnezeu a stat intre oameni. Le vorbea si ii povatuia. Sa ne gindim bine, inainte de a blama pe Dumnezeu, care sint experientele sale legate de noi. „I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamint”, spune Biblia. Si da iar o pedeapsa, potopul, una aproape radicala… Experienta sa e urmatoarea. El intelege ca fie de sta intre oameni, fie ca ii povatuieste, fie ca ii pedepseste, oamenii nu se pot abtine de la
rele. E logic atunci ca isi va spune: e cu totul inutil sa ma arat oamenilor si sa stau intre ei si e cu totul inutil sa-i povatuiesc si e cu totul inutil sa-i pedepsesc, pentru ca ei tot dupa capul lor vor face. Si Dumnezeu se retrage dintre oameni. Dar nu-i paraseste. Intelegind
cit de nevrednici sint si ca nu se pot mintui prin ei insisi, gaseste o solutie colosala: isi sacrifica Fiul pentru mintuirea neamului omenesc…

Acel tinar care se caina pentru faptul ca el nu poate crede din pricina ca Dumnezeu nu se arata, vorbeste prostii. Necredinciosii nu vor crede nici daca li se arata Dumnezeu, asa cum stramosii nostri nu credeau si nu-l ascultau nici cind El traia alaturi de ei. Desi ar fi atit
de logic sa judecam ca de indata ce ni s-ar arata Dumnezeu, am incepe sa credem, iata ca nu e asa. Faptele trecutului nostru ne-o demonstreaza. Dar oamenii sint o specie extrem de ciudata. Nu doar ca nu multumesc lui Dumnezeu pentru ca i-a lasat sa vietuiasca, desi
era aproape sa-i stearga de pe fata pamintului, si nu-i poarta gratitudine pentru ca le-a oferit o cale incredibila spre mintuire, dar il mai si invinuiesc, iar uneori chiar il hulesc, pentru toate relele facute… de cine? daca nu tot de semenii nostri: sint atitea rele…

Dan PERSA