Sunt sărac, dar pedant

După opt ani de la marea denominare a monedei naționale, mă zgârie auzul când încă mai aud că leul nu e leu ci „zece mii”, că zece bani nu sunt ceea ce scrie clar pe bucățica rotundă de metal, ci „o mie” și așa mai departe. Culmea mi se pare că de vechile valori nu s-au dezbărat nici unii dintre cei care lucrează toată ziua cu bani, precum vânzătorii sau chiar unii dintre profesioniștii contabili, încât nu mai știi cât costă marfa și cât rest ar trebui să primești. În plus, se fac deseori declarații despre sume în care milioanele și miliardele vechi sunt încă la putere, astfel că trebuie să ceri lămuriri despre ce valori e vorba. N-ați observat? Cel chestionat astfel, poate ditamai directorul de întreprindere sau chiar economistul rămân și ei câteva secunde perplecși, ca și cum i-ai întreba de lucruri de pe Marte.

Dar, să fiu chiar eu sincer! Deși gândesc și vorbesc normal, adică „în leul nou”, mă complac deseori să spun, de exemplu, „treizeci de milioane” decât trei mii de lei, pentru că tare mai sună frumos și la pungă gros. Cu mulți ani în urmă, chiar înainte de marea denominare a leului din anul 2005, când 10.000 de lei au devenit doar unul, am dus, într-o banală pungă de plastic, până la redacție, contravaloarea unei reclame făcută de o firmă onorabilă în ziarul la care lucram. Era chiar un milion de lei, atunci când lefurile se scriau în statele de plată cu două sau cel mult trei cifre. Nu-mi venea să cred! Nu vă gândiți că încălcam legea, transportând așa valoare fără măsuri de siguranță. Nu aveam mult de mers până la casieria ziarului. Dar cât am mers, am mers cu un milion în traistă și mă simțeam… milionar. Poate de atunci mi se trage și mie cu damblaua „milionului” de astăzi, chiar dacă am în mână doar o sută de lei. Tare frumos mai sună! Deși m-am mirat întotdeauna cum tatăl meu, astăzi om de 90 de ani, socotește chiar din 2005 încoace totul în bani noi, fără greșeală.

Mult înainte de anul de pomină 1989, auzeam, în Franța, de francul vechi și francul nou. Nu prea eram înaintat în învățătură mai sus de genunchiul broaștei – vorba inegalabilului Ion Creangă -, astfel încât chiar aveam un mic șoc, la început: cum, adică, franc vechi și franc nou? Auzisem de „stabilizarea banilor” din anii ’50 ai secolului trecut, de la noi, am și văzut bani vechi de pe vremea aceea, când leul a ajuns de râs, pricepeam cam cum a fost. Dar să circule, în același timp, moneda veche cu moneda nouă nu prea era de înțeles. Deh, la noi, în România, viața mergea în pas egal, nu aveam parte de fluctuațiile capitalismului.

În apropierea lui 2005 am ajuns, la un moment dat, și la salarii de milioane, chiar de zeci de milioane, dar de multe ori mă gândeam că se va întâmpla și la noi ca la alții: să cumpărăm o pâine cu un milion de lei. N-a fost să fie. Noroc cu denominarea, că am revenit, să spunem, la normal, iar acum ne uităm în pungă precum milogul în traistă: cu nici o mie de lei sau cu puțin peste mie e cam greu de trăit.
Parcă mai bine era pe vremea milioanelor!

Acum, sunt pedant în vorbire. Socotesc și vorbesc numai în lei noi. Păcat că nu prea ține de foame. Dar, nu trăiesc pentru a mânca, ci mănânc pentru a trăi.

Petru DONE