Ori de cîte ori te prezinți nepoftit în fața ușii capitonate cu piele a domnului director, riști să-l superi și să-i provoci accente de mînie. „N-am timp acum!”. „De ce nu dai un telefon înainte?”. „Revino mîine!” și așa mai departe. După care, dispare, vizibil nervos. „Ce? Eu așa dau buzna la voi la redacție, fără să vă anunț?”. Inutil să specificăm că domnu’ director n-ar avea nici cel mai mărunt motiv pentru a veni la redacția noastră. Și, cum „omul grabnic la mînie lucrează fără socoteală”, cel mai indicat lucru e să faci cale întoarsă. Ce-ai avea de ales? N-ai decît o singură alternativă: ori accepți starea de fapt, ori nu mai calci pe acolo.
Făcînd o scură cronologie, lucrurile se petrec în felul următor: prima oară, domnuă director te poftește în birou, să te „miroase”, lîngă masa lui de lucru, unde scrie de zor la o mașină și te întreabă ce dorești. A doua oară, e deja ocupat. A treia oară la fel. Și tot așa. Are treabă. Pînă în momentul în care te încumeți să-ți pui întrebări, ieși din venerabila instituție, ispășit, ca o biet cîine hăituit de hingheri. Cine ești tu? Cine e el? Cum, cine? Calistrat Costin, directorul Teatrului „Bacovia”!
Afară, nu-ți rămîne decît să te chiorăști la soare sau la frumosul „Renault Clio” parcat lîngă ușile de la intrare și să te întrebi hamletian: a fi sau a nu fi? Director. Sau pe cine trebuie să sune un ziarist pentru a nu fi purtat pe drumuri de „potențialii moșieri” și a lua cîteva informații, utile, evident, publicului iubitor, ori ba, de cultură?
Într-un oraș de provincie cum este urbea noastră, una dintre puținele metode de a promova cultura ar trebui să fie presa. Ar trebui să fie, pentru că nu se întîmplă așa. Cel puțin nu la toate instituțiile de cultură. Și aici se ridică o întrebare serioasă: este sau nu benefică pentru cultură susținerea financiară a instituțiilor de cultură de către autoritățile locale? De unde s-a ajuns la asemenea chestiune, care, probabil, va stîrni indignare sau reproșuri? De la simpla atitudine față de presă a unor directori, care dau cu flit ziariștilor. Indirect, potențialilor spectatori. Pentru că, în alt context, un domn director de teatru sau de muzeu ar primi și ar discuta cu presa la orice oră din zi sau din noapte, pentru simplul fapt că ar avea nevoie de publicitate, adică de spectatori în sală sau de vizitatori în muzeu. O știre nu reprezintă altceva decît un potențial spectator în plus. Asta în cazul în care contează numărul celor prezenți în sală. Însă la Bacău nu se întîmplă așa. Avînd fondurile garantate, indiferent de succesul spectacolului, domnu’ director are tot dreptul să se arate indignat și supărat de faptul că este căutat fără a i se telefona în prealabil. El e director, „el taie și spînzură” în teatrul „Bacovia”. Ceilalați, a se citi presa, niște moftangii!
Atîta vreme cît banii vin de la bugetul public, poate ar trebui și noi să aflăm ce se mai petrece prin teatru. Cine se mai preocupă, însă, și de atitudinea lui dom’ director? Nimeni. Sînt alte probleme, mult mai urgente. Așa că, spectacolul merge în continuare. Spre deliciul unora. Și de-ar fi singurul! (C.G.)
Lasă un răspuns