Sfintul Maslu este prin excelenta taina vindecarii omului, a restaurarii in integrum a lui, beneficiind de statutul sau de taina penitentiala si de emblema ei simbolica. Maslul evidentiaza faptul ca boala trupeasca nu-si are izvorul în trup, ci e consecinta unei „disfunctii” spirituale, a unei îmbolnaviri interioare si de aceea acolo unde stiintele medicale nu pot interveni decit superficial, taina reface armonia persoanei, îi cicatrizeaza ranile prin puterea Duhului prezenta în untdelemnul sfintit cu care este însemnat cel bolnav.
Boala, de orice natura ar fi, este una dintre principalele cauze ale deprimarii omului contemporan si, de cele mai multe ori, mijloacele umane moderne de vindecare nu pot reusi sa o învinga. Constiinta ca boala ar putea avea drept cauza pacatul si ca moartea ar putea aparea surprinzator, nelasind timp de pregatire pentru marea înserare, pot produce tulburari extraordinare în fiinta umana. Chiar si în aceasta situatie limita de slabire sufleteasca si boala spirituala, Dumnezeu îsi revarsa mila fata de cei suferinzi, iar Sfintul Maslu, prin cele sapte rugaciuni ale sale, dar si prin pripeala cintarii Sfintului Arsenie, repetata dupa fiecare tropar, care cere: „Stapine, Hristoase Milostive, miluieste si tamaduieste pe robul Tau!”, evidentiaza tocmai acest aspect. Sfintul Maslul ar putea fi privit ca o taina ce se îngrijeste în mod deosebit de trupul omului, subliniindu-se prin aceasta importanta pe care trupul o are în constitutia fiintei umane si în cistigarea mintuirii, dar mai ales pentru faptul ca Însusi Fiul lui Dumnezeu si-a asumat trup uman, iar îndumnezeirea omului implica si prezenta trupului. Harul vindecator al Maslului se revarsa asupra celor doua elemente ale fiintei, el lucrind asupra sufletului, curatindu-l de pacate, iar asupra trupului, facindu-l instrument al lucrarii sufletului. Prezenta harului Duhului Sfint în untdelemnul sfintit are mai ales scopul curatirii de pacate, al tamaduirii de patimi si al ridicarii omului la o viata de sfintenie. Aceasta ne face sa întelegem ca tamaduirea pacatelor ceruta atit de insistent în rugaciunile tainei se refera, de fapt, la radacinile pacatelor, care pe fondul slabiciunii si obisnuintei cu pacatul pot genera mereu alte pacate, iar prin aceasta sa aiba ca efect vazut boala trupului.
Vechimea practicarii acestei taine este considerabila, iar textul de la Iacov, 5,15 demonstreaza administrarea ei înca din timpul apostolilor, de asemenea si provenienta ei de la Hristos Însusi, Adevaratul izvor al tamaduirii. Textul de la Marcu 6, 13 subliniaza faptul ca vindecarea cu untdelemn era practicata de apostoli chiar cind erau cu Hristos: „ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i faceau sanatosi”, iar textul de la Marcu 16, 15-18 demonstreaza ca practica vindecarii ocupa un loc important în misiunea apostolilor, fiind în acelasi timp o porunca divina: „Mergeti în toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura… Peste bolnavi îsi vor pune miinile si se vor face sanatosi”.
Secventa îngrijirii celui cazut si plin de rani cu untdelemn si vin de catre Samarineanul milostiv si apoi încredintarea lui Bisericii în vederea continuarii acestei lucrari este cea mai emblematica în a arata caracterul eminamente taumaturgic al operei mesianice a Mintuitorului, precum si vocatia hristica a oricarui act social-filantropic, vindecator al Bisericii. Asadar, Hristos nu a venit la plinirea vremii sa defineasca ceea ce este raul, adica sa-i dea consistenta, ci sa ne învete cum sa luptam împotriva lui, ca lumea sa aiba viata si s-o aiba din belsug.
† Ioachim Bacauanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului
Lasă un răspuns