Suspendat între cer și pămînt de 63 de ani, prin fire doar de Dumnezeu văzute, Teofil Bora a urcat muntele medicinei sportive pînă la culmea pe care puțini o pot atinge. Cel care avea să devină, cu timpul, o somitate în lumea medicinei sportive românești, s-a născut pe 25 aprilie 1940 pe meleaguri bihorene, la Gurbediu Tinca. Pînă să ajungă medic primar în medicina culturii fizice, profesie pe care o stăpînește ca nimeni altcineva, Bora a avut de înfruntat rigorile unui regim care, prin anii ’60, nu vedea cu ochi buni un domeniu fără de care sportul ar fi mort. În 1944, la cîțiva ani după Dictatul de la Viena, prin care Transilvania era alipită Ungariei Horthyste, familia viitorului medic s-a mutat în București. Acolo, Teofil a urmat cursurile școlii elementare, ale Liceului „Gheorghe Șincai” și ale Facultății de Medicină, pe care a absolvit-o în 1963. A fost repartizat la dispensarul din comuna Horgești, iar după doi ani s-a mutat cu seviciul la spitalul din Parincea. Din 1971 pînă în 1976, cariera domniei sale de practicant, în sfîrșit, al medicinei sportive s-a legat de destinele gimnasticii de aur a Oneștiului și a României. Apoi, trei ani de zile a fost inspector la Direcția Sanitară Bacău, iar din 1979 lucrează, în paralel, la Policlinica Bacău și în baza sportivă. Conferențiar la Facultatea de Educație Fizică și Sport (Chinetoterapie) Bacău, el s-a ocupat și se ocupă de sănătatea a sute de sportivi din Bacău și din țară. Despre părinți, tatăl tehnician constructor, iar mama absolventă a Academiei de Croitorie, spune că sînt oameni deosebiți care au trăit doar pentru cei trei copii, un băiat și două fete, toți absolvenți de facultate.
Conform ziselor sale, vedeta familiei este cea mai mică dintre surori, Irina Iordăchescu (n.r., căsătorită cu Dan Iordăchescu), fostă componentă a trupei de teatru pentru copii „Val vîrtej”, în mare vogă în anii ’60 și ’70. Din 1969 este căsătorit cu Doina Maria, medic pediatru, fostă directoare, timp de 15 ani, a Leagănului de copii nr. 2 Bacău. Are doi copii, Dragoș Silviu și Doina Cristina, și o nepoțică, Lia, care este bucuria sa de fiecare zi și pentru care nu este bunicul, ci „tetea”.
Fii gata pentru muncă și apărarea patriei!
Mișcarea, efortul fizic și natura, mai ales muntele, au fost dintotdeauna marile pasiuni ale lui Teofil Bora. A trecut cu brio toate probele impuse de regimul trecut, FGMA (fii gata pentru muncă și apărarea patriei) și GMA (gata pentru muncă …), gradele I și al II-lea. În 1961, în cel de al patrulea an de facultate, a ales, definitiv și irevocabil, specialitatea Medicină sportivă, „factorul hotărîtor” și mentorul său fiind profesorul Remus Ludu, unul dintre întemeietorii acestui domeniu, fost gimnast de performanță. A trebuit să aștepte, însă, pînă în 1971 pentru a putea practica specialitatea aleasă, pentru că „un «taie și spînzură» din Ministerul Sănătății a hotărît, în 1963, să nu se mai repartizeze posturi în medicina sportivă”. În sfîrșit, în 1971, după o perioadă de secundariat de trei ani la Centrul de Medicină Sportivă „23 august”, a ocupat prin concurs locul de la policlinica oneșteană și a intrat în contact cu toată floarea sportului și a medicinei sportive românești. Lucrarea de licență, „Morbiditatea sportivilor din lotul național” (n.r., cel de la Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964, a fost supervizată de îndrumătorul său Remus Ludu și notată cu 10 de comisia de examinare. Modest, nu vrea să spună că face parte din categoria „medicilor sportivi adevărați”, precum Adriana Popovici, Ion Drăgan ori colegii săi de promoție, Rodica Nicolescu și Mircea Pătrașcu. Examenul de specialitate a fost trecut în 1974 și a constat, practic, în grija cu care s-a ocupat de sănătatea lotului feminin de gimnastică al României, aflat în cantonament pentru pregătirea participării la Cupa „Prietenia”, de la Phenian (Coreea de Nord).
Cotul de referință al Teodorei Ungureanu
Începînd din toamna lui 1974, principala ocupație a lui Teofil Bora, medic la policlinica din Onești, a fost echipa de aur a gimnasticii românești: Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Georgeta Gabor, Gabriela Sabadiș, Luminița Milea, Iuliana Marcu, Mariana Cojanu. Nu puține au fost piedicile întîmpinate și nu puțini cei care i-au pus bețe în roate, inclusiv Bela Karoly, antrenorul de atunci al lotului național de gimnastică. „Mariana Cojanu suferea de o afecțiune oculară, amblioplie. Altfel, nu avea nici o problemă fizică, spre deosebire de toate celelalte. Nu a durat mult și cariera celei mai sănătoase gimnaste s-a încheiat. Centrul de Medicină Sportivă nu i-a mai permis să practice gimnastica. Altfel au stat însă lucrurile cu Nadia și cu Teodora. Bela nu ținea prea mult cont de pericolul la care erau expuse o parte dintre sportive și considera că durerile de care se plîngeau vor trece de la sine. Nadia suferea de osteocondrită disecantă la genunchiul drept, afecțiune provocată de suprasolicitare la efort din cauza căreia suferă cartilajul de creștere a oaselor. Tot datorită efortului mare, Teodora Ungureanu suferea, la rîndul ei, de o afecțiune microtraumatică, osteocondroză chistică la cot. Fără știrea lui Karoly, care oricum s-ar fi împotrivit dacă ar fi bănuit ce am de gînd, le-am luat pe Nadia și pe Teodora și le-am dus la București, la Spitalul Brîncovenesc și la Centrul de Medicină Sportivă. Pentru ambele am obținut, de la CMS, repaus segmentar pe o perioadă de cîteva luni. Ambele și-au revenit în urma tratamentului și nu au mai avut probleme, dovadă și puzderia de medalii care au urmat. Teodorei putea să i se blocheze cotul, unul care a rămas de referință în medicina sportivă românească. De atunci, se ține cont de asemenea afecțiuni care, la prima vedere, par minore. Nu am tras nici un folos, ba chiar am fost cît pe ce să fiu sancționat. S-a interpretat că vreau să-l «lucrez» pe Karoly”, își amintește medicul.
Știința Bacău, o superechipă europeană cu 5000 de lei pe an
După periplul oneștean, în 1976 a început episodul Bacău, Sport Club și Știința, gimnastică, fotbal, handbal, volei etc., adică tot ce înseamnă sport. 1979 a fost și va rămîne alt an de referință în cariera lui Teofil Bora. A fost anul în care, alături de regretatul și marele antrenor Eugen Bartha, Bora a preluat, din divizia B, echipa de handbal feminin Știința, cea care avea să devină imediat steaua handbalului românesc. Chiar în 1979, în anul promovării din divizia secundă, Știința cucerea primul titlu de campioană națională, care avea să fie multiplicat cu 10, ulterior. Unul dintre momentele de vîrf avea să fie cîștigarea Cupei Cupelor, iar altul finala Cupei Campionilor, cu Spartak Kiev. De cel din urmă, Bora își aduce aminte cu lacrimi în ochi: „Nu am cîștigat atunci, dar a fost ceva ce nu poți uita niciodată. Trăiam fiecare fază alături de handbaliste și de publicul claie peste grămadă de la Sala Sporturilor. Handbalul, la Știința acelor vremuri, a fost pentru mine o perioadă de vis, de naivitate, de dorință sinceră de a face performanță, fără ca toate acestea să fie dublate de avantaje materiale. Fetele primeau doar cinci mii de lei pe an, ca primă de obiectiv, adică numai în cazul cîștigării campionatului. Mă uitam la alea de la Timișoara, care aveau două mii de lei pentru fiecare meci cîștigat. În trei meciuri adunau mai mult decît fetele de la Știința într-un an. Satisfacțiile provenite din recompensele pentru eforturile depuse au lipsit, au fost însă prezente cele de natură sufletească”.
O singură viteză – triplă hernie de disc cervicală
În 1985, episodul principal al legăturii cu handbalul s-a încheiat. Odată cu numirea ca medic al echipei Sport Club, alături de Dumitru Rusu, venise și rîndul fotbalului, unul care avea să-l trădeze în 1993. O întîrziere, o amînare, o greșeală, unica făcută de Teofil Bora în ce privește propria stare de sănătate, toate la un loc, au dus la o afecțiune iremediabilă, pierderea parțială a funcțiilor locomotorii. Omul care a vindecat sute de sportivi a căzut pradă dragostei prea mari pentru fotbal. A suferit enorm, și fizic și psihic, dar durerile au trecut. Lupta cu soarta a fost însă cîștigată, în scurt timp, dar ce s-a întîmplat acum zece ani nu se poate uita. „În primăvara lui 1993 începuse să mă necăjească spatele. Mi-am dat seama despre ce era vorba și, în urma controlului medical, diagnosticul a confirmat o triplă hernie de disc cervicală. Din prea marea dorință de a ajuta echipa de fotbal, în retur, am amînat operația care se impunea. I-a venit rîndul abia în iulie, tîrziu. Leziunile nervoase se instalaseră ireversibil. Rezultatul este că, de atunci, am o singură viteză. Slavă Domnului, pot să merg. Nu pot să alerg, dar nici nu mai am nevoie, chit că simt dorința de mișcare, una pe care nu am evitat-o deloc în tinerețe. De atunci am o atenție mult mai mare față de sănătatea mea”, își amintește cel pentru care munții României, bătuți cu piciorul, nu au secrete.
Nu există mîncare sau băutură care să se compare cu plăcerea contemplării muntelui
În timpul facultății, Teofil Bora a făcut și sport de performanță, fiind și campion național universitar, în 1958 și 1959, la orientare turistică. După ce a trecut probele pentru insigna de alpinist, a fost legitimat la Știința București. A parcurs trasee extrem de grele, în special iarna, proba de foc constituind-o drumul Bîlea Lac – Podragu și retur, în doar 18 ore, în februarie 1962, la minus 30 de grade Celsius. A făcut de două ori traseul de la Valea Caprei, acolo unde i-au murit, surprinși de o avalanșă, patru dintre cei mai buni colegi, dintre care doi maeștri ai sportului și doi alpiniști de categoria I. În 1963, a dat examen pentru ghid OJT în turism intern și a primit carnetul de instructor în alpinism. Veri de-a rîndul a condus expediții montane cu grupuri formate din 60 – 70 de turiști. A avut și are o adevărată pasiune pentru munte, pentru natură, pe care le venerează: „Cu muntele trebuie să fii prieten, să-l înțelegi, să-l cunoști, să nu-l superi. Atunci poți beneficia de avantaje extraordinare. Nu cred că există multe priveliști în lume precum cea oferită de peretele Caraimanului. Nu există mîncare, băutură sau altele care să se compare cu contemplarea muntelui, pe orice vreme, la orice oră din zi și din noapte. Cînd ajungi unde nu pot ajunge mulți și ai la picioare văi, păduri și rîuri, trăiești o senzație extraodinară, unică. Muntele suferă din cauza intervenției brutale a unora care se cred alpiniști, care poluează și care nu știu să păstreze natura. Pe munte te duci să-ți îngrijești sufletul. Acolo te apropii de Dumnezeu. Muntele este unul dintre visele mele îndeplinite”.
Cum să intrăm în Europa dacă nici nu știm să mergem pe trotuar?
Despre politicienii români de astăzi, Teofil Bora are o părere pe care nu vrea să o dezvolte, în sensul că este „foarte bună”. Țara este în halul în care a ajuns cu sprijinul larg al miniștrilor și parlamentarilor care dorm în front, chiulesc ori au cu totul alte preocupări decît cele legate de soarta țării. În privința integrării în Uniunea Europeană, medicul este cît se poate de sceptic: „Nu putem să intrăm în Europa atît timp cît nici nu știm să mergem pe trotuar, adică pe dreapta, cum este normal, nu în lanț, de trebuie ori să face ocoale, ori să aștepți pînă trece «viitura». Ce să mai spui de cei care se postează în mijlocul căii de acces și se apucă de povestit ce a mai zis vecina, cum s-a vopsit una și altele. Un lucru e sigur, în privința integrării. Vom intra în Europa cînd vom avea, printre altele, WC-uri publice așa cum erau cele din gara Varșovia acum 30 de ani. Bune vremuri am ajuns. Țara asta a avut și oameni mari. Am un respect deosebit pentru cel care a fost Ion Antonescu, chit că a făcut și el greșeli. A salvat de la moarte zeci de mii de evrei. Noi îi demolăm statuile și îl renegăm, în vreme ce peste Tisa apar mereu monumente dedicate lui Horthy, un fascist și un criminal. Diferența, una majoră, dintre România de pe vremea lui Antonescu și cea de astăzi este că atunci se respecta legea. Ce a făcut Antonescu pentru țara asta nu au mai făcut decît cîțiva”.
„Găinușă era ca un părinte pentru handbaliste. Băluță înjura, dar rezolva”
Doi foști prim secretari pe județ, Alexandrina Găinușă și Ioan Bogdan Băluță, ca și fostul primar Vasile Săndulache, s-au implicat serios în lumea sportului băcăuan. Găinușă a fost cea care a sprijinit echipa de handbal feminin Știința și a contribuit la succesele pe care aceasta le-a obținut, în țară și în Europa. „Era ca un părinte pentru fete. Deși avea funcția pe care o avea, discuta cu ele și le ajuta de parcă i-ar fi fost rude de gradul I. Băluță avea o altă fire, mai aprinsă, și era axat pe fotbal. Foarte inteligent, știa tot ce mișcă în acest domeniu. Mai înjura el, dar dacă apelai la sprijinul său nu exista să nu te ajute. Mi-aduc aminte că eram odată în cantonament cu echipa și nu aveam deloc carne. M-am dus la el și i-am spus care-i situația. Mulți mi-au zis să nu fac pasul ăsta, adică să nu-l deranjez cu asemenea fleac. A dat un telefon și într-o oră a venit un camion plin cu carne. Erau și prim secretari deștepți, nu numai proști”.
Concertmaistru vioara a II-a
În ultimii ani ai gimnaziului, liderul de mai tîrziu al medicinei sportive românești a făcut parte din orchestra semisimfonică a Palatului Pionierilor din București, „rolul” său fiind cel de concertmaistru vioara a doua. A dat multe spectacole, și pe litoral și în capitală, iar în 1951 a realizat una dintre primele imprimări la radio cu Menuetul în si bemol de Beethoven, într-o vreme în care magnetofonul era la fel de mare ca un dulap. Alte piese pe care le-a interpretat, și la care ține mult, sînt Concertul în re major de Rieding și Cîntecul indian al lui Rimsky Korsakov. Înclinațiile spre artă și pasiunile domniei sale legate de cultură nu se opresc însă aici. „De la mama, o persoană extrem de serioasă cînd era vorba de artă și de frumos, am aflat cine a fost Eminescu, interzis în acea vreme. Mi-a deschis pasiunea pentru cunoaștere și lectură și așa i-am descoperit apoi pe Bacovia și Minulescu. Eu sînt un fan al simbolismului. Cu Bacovia chiar am fost vecin în București, dar pe vremea aceea nu eram conștient de valoarea sa. Îl vedeam peste gard, în curte, într-un fotoliu, aproape paralizat. A murit în mizerie, că așa ne respectăm noi valorile. Cît despre Minulescu, ce să mai spun? Cui nu-i plac romanțele și poeziile sale, «Iubire, bibelou de porțelan», «Celei care minte», «Romanța soarelui». Îmi mai plac foarte mult și florile, trandafirul albastru și edelweiss (floarea de colț), bujorii, femeile blonde și, în special, «Firicel de floare-albastră», de Ion Vasilescu”, spune doctorul.
„Nu mai am timp să mă țin de bancuri”
«Scrie așa!», zice, cînd îl întreb de un banc preferat: „Nu mai am timp să mă țin de bancuri la vîrsta asta. Am auzit multe la viața mea, dar nu am putut să mă agăț de ele. Le uit repede”. A excelat însă în farse, nesfiidu-se să-i coace, unuia sau altuia, cîte ceva. La rîndul său, nu s-a supărat cînd altcineva l-a ales drept «victimă», dar nu la fel s-a întîmplat cu unele dintre țintele sale. Spre exemplu, profesorul de matematică de la școala din Horgești, chiar directorul școlii: „Jucam table cu președintele de CAP și cu directorul școlii. Ăsta din urmă cumpărase doi litri de vin, să-i ducă acasă. Meciul s-a prelungit, am prins un moment favorabil și i-am subtilizat vinul. În sticle am pus apă și omul s-a dus acasă cu ea. Nevasta l-a luat la rost pentru întîrziere și el a încercat s-o dreagă. «Lasă femeie că ți-am adus să bei și tu un pahar de vin». A băut de s-a rupt și a ieșit tărăboi. O săptămînă l-a ținut supărarea. Acum îmi asum răspunderea pentru chestia cu vinul, dar atunci am dat vina pe președintele CAP-ului”.
Un coleg de breaslă a sughițat trei ore de la un șoarece care a dat gust vinului
Pe vremea cînd era director la spitalul din Parincea, Bora mai încingea cîte o carte „cu colegii din teritoriu care se adunau la mine, că aveam o stare materială mai bună. Jucam pe mize modice, că nu-mi plăcea pe bani. Primisem cu o zi înainte, de la unul din Viforeni, o damigeană de cinci litri cu vin. Vremea a trecut, pahar cu pahar vinul s-a cam dus, dar, la un moment dat s-a blocat scurgerea. Simțeam că mai era vin în damigeană, dar de curs nu mai curgea. După cîteva manevre mai dure, din recipient a ieșit, ud leoarcă, un șoarece. Eu am băut în continuare din vin. Pe unul dintre colegi l-a apucat un sughiț de trei ore, timp în care contabilul spitalului vărsa cu mare ușurință”.
Bora nu este un adept al băutului peste măsură, dar recunoaște că-i place vinul, mai ales Cabernet Sauvignon de Horgești, de care nu mai are parte acum, «Argentinian» roșu de Cotești, viță din care pe vremuri se făcea și vin tonic, și Rieslingul, dar numai ca supliment în alimentație. „Nu-i înțeleg pe care care amestecă vinul cu sucul. Este o insultă la adresa organismului care denotă o deteriorare a gîndirii unui om. Vinul este o comuniune între soare, natură și om. Cît despre fumat, prima țigară am tras-o la șase ani. Pe la vreo zece ani, m-au pîrît vreo cîțiva mamei că strîngeam chiștoace. Am luat-o zdravăn pe cocoașă și am renunțat la acest obicei. Am mai fumat, în primul an la Horgești, cîte un pachet de Aroma pe zi care, alăturat unui cocîrț de 100 de mililitri, îmi dădea o stare de «bienetre». M-am potolit apoi”. De cînd ne-au invadat „E”-urile este profilat pe fructe și sucuri naturale de fructe, pe care le consideră binecuvîntări ale naturii. Gusturile sale culinare se îndreaptă spre varza cu carne, fasolea făcăluită, ciorba de burtă, sarailie și baclava, dar în limite bine stabilite pentru că „la mîncare, orice exces este o injurie adusă organismului. Să nu mănînci niciodată pînă ajungi la sațietate!”
Pensie de două milioane și jumătate
Cea mai fericită zi din viața lui Teofil Bora a fost cea în care a intrat la facultate, pe forțe proprii. Pe acea vreme, mulți aveau asigurate dinainte locurile la Medicină, dar Bora a intrat la „și ceilalți”, al cincilea, la o concurență de 13,5 pe loc. Aproximativ jumătate din locuri erau „rezervate, pe regiuni”. Nu este convins că, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar mai alege tot medicina sportivă, mai ales după ce a văzut cît cîștigă un ginecolog sau un chirurg. Statul l-a recompensat cu o pensie de două milioane și 499 de mii de lei, spre «bucuria» lui Bora: „Am trăit muncind cu plăcere și acum culeg roadele muncii mele. După 40 de ani de serviciu am aproape două milioane și jumătate pensie. Nu am avut zile libere deși, teoretic, aveam dreptul la una pe săptămînă. În raionul Bacău aceasta era programată vinerea, dar cine avea voie să beneficieze de ea? Nu am avut concediu de odihnă în ultimii 20 de ani. Alții își închipuie că îmi scot pîrleala în cantonamentele sportivilor, dar acolo nu este odihnă. Trebuie să fii la dispoziția lor 24 de ore din 24 și nu e deloc ușor, mai ales că, din cauza solicitărilor intense, mulți dintre sportivi sînt nervoși. Dar, ce să mai zic? Mi-a apreciat statul zdravăn munca”. (Marius AMBROZIE)
Lasă un răspuns