Cornel CEPARIU
Ar fi de dorit existența unei definiții clare, exacte și cuprinzătoare a acestei forme de violență. Cum de dorit ar fi și stabilirea motivelor și surselor sale de inspirație, a caracteristicilor, modurilor de funcționare și consecințelor acesteia pe termen lung. Din păcate, o definiție universal acceptată a terorismului nu există și nici nu se întrevede elaborarea unui asemenea „etalon”.
Americanul Alex Schmid a redat într-o lucrare a sa nu mai puțin de 109 definiții ale terorismului formulate între 1936 și 1989. Numărul lor a crescut între timp.
Majoritatea specialiștilor sînt de acord că terorismul denotă recurgerea la violență sau la amenințări în acest sens, metoda de luptă sau strategie pusă în aplicare pentru atingerea anumitor scopuri. Tot ei spun, proclamă aproape la unison, că intenția terorismului este să provoace teamă, că acesta este lipsit de scrupule și nu se conformează normelor umanitare, iar publicitatea este un factor esențial în strategia activității teroriste.
În afara acestor puncte cvasicomune, definițiile diferă, adesea pregnant, ceea ce nu este nicidecum surprinzător, chiar dacă sîntem de acord că, în general, caracterul grupărilor teroriste este schimbător.
Terorismul nu este un fenomen pur, specific, neschimbător, comparabil cu un element chimic. Unii experți, mai cu seamă în presă și radio-televiziune, întîmpină uneori dificultăți în efortul de a accepta deosebirile fundamentale existente între diferite tipuri de acte de violență. „Teroriști”, „partizani”, „oameni înarmați”, „comando”, „luptatori pentru libertate”, „insurgenți” și alți, încă, numeroși termeni sînt folosiți la întîmplare, creînd confuzii, dacă nu „intoxicare”, tocmai din cauza unei confuzii naționale autentice. Uneori alegerea este făcută, probabil, pe baza unei intenții politice, deoarece luptătorul de gherilă, de exemplu, se bucură de o impresie pozitivă în privința efectului asupra opiniei publice, ceea ce nu poate fi spus despre un terorist. Este ușor, nu-i așa? – să te gîndești la mișcări de gherilă care au învins, dar este greu să-ți amintești mai mult decît foarte puține cazuri în care terorismul a avut un efect cît de cît durabil.
Terorismul nu este identic cu lupta de gherilă, cu nici o subspecie a acesteia.
Terorismul de „gherila urbană” este pe cît de obișnuit, pe atît de greșit. Terorismul este într-adevăr un fenomen urban, ceea ce nu poate fi spus despre gherilă, deosebirea nu este semantică, ci calitativă. Liderul unei mișcări de gherilă se străduiește să formeze unități paramilitare din ce în ce mai mari și în cele din urma o armată, în scopul stabilirii unor „zone eliberate” în care activitatea de propagandă să poată avea loc nestînjenit, țelul final fiind instaurarea unui aparat propriu de guvernare. Toate aceste obiective sînt imposibil de realizat în orașe. Mișcările de gherilă sau alte grupuri insurecționale dispun de puncte de sprijin în mediul urban, dar acestea nu au de obicei o prea mare relevanță, deoarece lupta de gherilă nu poate fi purtată în orașe.
Analiștii în domeniu au detectat mai multe tipuri de terorism (politic, social, etnic, religios) dar, conform unui curent actual de opinie, „terorismul de stat” constituie problema cea mai relevantă și mai periculoasă. Există opinia că strategiile și tacticile terorismului afișate individual sau de un grup, au devenit în ultima vreme componente ale politicilor interne și externe ale unor state. Trebuie facută, însă, o distincție clară între opresiunea exercitată de stat (sau societate, sau religie) și terorismul politic. S-au distilat deosebiri fundamentale privind motivele, metodele și efectele.
Este adevărat că numărul de victime și suferinșe larg raspîndite cauzate de regimuri opresive, tiranice sînt enorme în comparație cu efectele concrete ale actelor comise de grupări mici de teroriști, dar ignorarea acestor deosebiri nu face decît să sporească gradul de confuzie.
Anumite cercuri avînd orientări radicale critică atenția prea mare acordată actelor de violență comise de grupări teroriste, fiind apreciate drept „manevre politice” menite să distragă atenția de la problemele cu adevărat importante ale vremii noastre.
Evoluția semnificativă petrecută în ultimii ani nu este însă opresiunea exercitată de stat, ci terorismul patronat de stat. Desigur, acest fenomen nu este nou. Încercări de subminare a orînduirii politice si sociale din alte țări sînt vechi. S-ar putea ca termenul „destabilizare” să fie mai nou, dar folosirea „intermediarilor” este o practică foarte veche. Totuși, o serie de trăsături noi fac ca acest obicei stravechi să fie azi atît mai periculos, cît și mai larg raspîndit decît în trecut.
Actele de terorism patronat de stat au devenit mai frecvente deoarece rezistența opusă acestui fenomen apare a fi slabă și lipsită de coordonare. În istoria recentă, terorismul patronat de stat a devenit mai insidios. Mussolini, care în anii ‘ 30 ai secolului trecut era unul dintre principalii adepți ai acestei practici, respingea cu indignare vehementă orice acuzație de complicitate. În uniforma și cu fașa înlăcrimată, el a participat, în 1934, la slujba religioasă ținută la Roma, în amintirea regelui Iugoslaviei, Alexandru, care fusese asasinat din porunca lui. Ca el sînt încă mulți și astăzi, mai departe sau mai aproape de noi.
Mai presus de orice, există pericolul ca terorismul patronat de stat să ducă la un conflict militar de mare amploare, care, în epoca nucleară, poate avea consecinte incalculabile.
Lasă un răspuns