Cornel CEPARIU
Vasul de pasageri „Achille Lauro”, deturnarea avionului companiei EL AL în Uganda și eliberarea ostaticilor după o incursiune de peste 2.000 de kilometri a forțelor israeliene și, mai ales, 11 septembrie 2001 – episoade dramatice ce au ținut, cel puțin, prima pagină a presei mondiale, atestă că în ultimii ani a existat și continuă să existe o mare amenințare denumită terorism. Alte numeroase deturnari de avioane sau vase de pasageri, amplasări de „mașini-capcană” sau bombe în zonele aglomerate sînt „puncte de reper” fără dubii asupra dimensiunilor nefaste ale terorismului. Și totuși, istoricii și politicienii viitorului, vor avea dreptate dacă vor releva ineficacitatea celor care se simțeau amenințați în debutul secolului XXI. De asemenea, s-ar putea ca ei să tragă concluzia, plauzibilă de altfel, ca oamenii care au trait în „epoca terorismului” din prag de mileniu nu au înțeles, probabil, pe deplin adevărata natură a acestei mari amenințări.
Contrar unei opinii larg raspîndite în lumea contemporană, terorismul ar fi un fenomen nou. Este adevărat că termenul în sine este vechi de numai circa 200 de ani, iar „filozofia bombei” are origini și mai recente. Este bine de reamintit, însă, că, de-a lungul istoriei omenirii au fost comise asasinate politice sistematice. Terorismul s-a manifestat sub diferite forme fie ca produs al insurecției politice, fie al revoltei sociale sau protestului religios. El a fost practicat de grupuri mici, coagulate pe un interes, dar și de indivizi împotriva adversarilor. Societăți secrete care comiteau omucideri au existat și în antichitate – China, India, dar și în Grecia, Orientul apropiat, Imperiul roman. Cuvîntul englez „thug” (gangster) este de origine indiană și a descins din denumirea unei asemenea grupări teroriste. După asasinatele evului mediu, în special pentru succesiunea la diverse clanuri dinastice, secolul XIX a fost „epoca de aur” a societăților secrete europene, dar asemenea societăți existau și în Lumea Nouă, și în Asia. La începutul secolului XX, terorismul rus îndreptat împotriva autorității țariste și-a cîștigat o mare faimă, dar diverse forme de terorism se manifestau și în alte părți ale lumii – Franța, Marea Britanie, Spania, Turcia, S.U.A., regiunea Balcanilor, unde a și scăpărat scînteia primei conflagrații mondiale.
În mod paradoxal sau poate nu, în cursul celor doua războaie mondiale au fost comise puține acte de terorism. Ele aveau relevanță politică numai în măsura în care atrăgeau atenția publicului. Dar, într-o vreme în care milioane de oameni erau uciși pe cîmpul de luptă, asasinarea cîtorva indivizi era, de obicei, ignorată.
În primele două decenii după 1945, în numeroase regiuni ale lumii
s-au desfășurat lupte de gherilă, dar aceste ostilități aveau loc, aproape fără excepție, în afara orașelor, așa cum recomandau toți teoreticienii luptei de gherilă. Terorismul urban, apreciat de teoreticienii săi drept „ineficace din punct de vedere politic” sau „cimitirul luptătorilor pentru libertate” atît în sens concret, dar și moral, datorită marelui său potențial de corupție, a fost considerat multă vreme drept metodă suplimentară de luptă. Și, totuși, la mijlocul anilor ’60 – vezi Italia, Germania sau Japonia, terorismul urban s-a intensificat, cînd luptele de gherilă, după ce triumfaseră în unele țări și eșuaseră în altele, au încetat aproape pretutindeni.
În anii ’80 se produce, însă, o recrudescență mai vizibilă, prin amplificarea mondializării informației, a terorismului. Totodată, se manifestă, însă, noi evoluții nefaste, precum apariția narcoterorismului și extinderii terorismului patronat de stat, fapt ce amplifică confuziile.
Privită, însă, în perspectiva istorică această renaștere a terorismului nu constituie decît, practic, reapariția unor anumite forme de violența politică practicate în multe părți ale lumii din cele mai vechi timpuri. Metodele terorismului fuseseră amplu descrise și analizate din multe puncte de vedere posibile. Dată fiind, însă, slăbiciunea memoriei umane, probabil nu este de mirare că, reapariția și amplificarea terorismului, după deceniul opt al secolului trecut a fost tratată ca un fenomen nou, iar cauzele terorismului și modurile de combatere a acestei amenințări erau și mai sînt, încă, discutate ca și cînd nici un fel de asemenea acte nu fuseseră comise vreodată. Un alt adevăr regretabil îl constituie faptul că multe concepții eronate privind natura terorismului persista pîna astăzi, mai cu seamă că dimensiunile istorice ale fenomenului, adică ceea ce numim „lecțiile trecutului” sînt ignorate de politicieni, dar și de mass media. Ca urmare, receptarea în viitor va crea cel puțin nedumeriri.
Peste 100 de ani, să zicem, istoricii și politicienii vor întîmpina mari dificultăți în efortul lor de a explica în termeni raționali comportamentul guvernelor și instituțiilor mondiale sau de informare publică din anii premergători sau ce au urmat pragului de mileniu XXI. Ei vor observa că președinți și alți lideri politici calificau frecvent terorismul drept „una din cele mai mari amenințări la adresa omenirii”. Dar vor constata că nu făceau mare lucru. Firesc, peste 100 de ani, istoricul și politicianul va încerca să găsească elementele care să-i ateste faptul că atît de nefasta amenințare ar fi ocupat un loc primordial pe agenda vremii noastre, acordându-i-se o atenție la fel de mare ca, să zicem, cea acordată războiului, foamei, poluării, suprapopularii, bolilor ucigătoare, datoriilor internaționale. În context el va presupune că în lupta împotriva terorismului au fost întreprinse acțiuni decise și au fost alocate resurse ample. Dar nedumerirea istoricului de peste 100 de ani va crește cînd el va constata că numărul cetățenilor din țările civilizate uciși de teroriști a fost foarte mic, victimele fiind contabilizate în zone de conflicte majore – Orientul Apropiat, deși în mass-media internațională se putea citi de o creștere continuă a numărului de atacuri teroriste. Fiind un cercetător conștiincios, el va examina datele statistice, ceea ce îi va spori nedumerirea, întrucît va afla că numărul persoanelor civile ucise de teroriști a fost mai mare în anii ’70 sau ’80 decît la început de mileniu.
Aceste date și altele îl vor putea determina pe istoricul din veacul urmator să încline către revizionism. S-ar putea ca el să conchidă că la începutul mileniului III nu a existat cu adevărat terorism, ci doar o iluzie larg raspîndită, că isteria generala a fost ațîțată în mod intenționat de articole și arme folosite în combaterea terorismului sau de rețelele de televiziune (vezi Al Jazeera) care întrețineau un raport simbiotic cu teroriștii, aceștia furnizîndu-le gratuit sau aproape gratuit informații capabile să suscite un mare interes în rîndul oamenilor.
Desigur, aceste concluzii sînt eronate. În primul rînd, efectul terorismului nu poate fi măsurat numarînd victimele. Terorismul constituie o încercare de destabilizare a societăților democratice și de creare a impresiei că instituțiile ce le guvernează sînt neputincioase. Dacă aceste țeluri pot fi atinse pe calea unui efort minim, dar care să aducă un val enorm de publicitate în acest sens doar printr-o bombă, un asasinat, depunerea unor eforturi mai mari nu este necesară.
O parte a confuziei privind terorismul decurge din credința manifestată în unele cercuri că terorismul mondial contemporan ar fi în esență revoluționar, o reacție la nedreptatea socială și națională, și deci ar merita sprijin sau cel puțin înțelegere. Adevărul este însă că terorismul nu este nicidecum un monopol al extremiștilor cu vederi de stînga. Destul de des, practicile teroriste mult folosite de către extremiști de dreapta și neofasciști. Cei care caută circumstanțe atenuante în favoarea „terorismului revoluționar” se văd, mai devreme sau mai tîrziu, în situația incomodă de beneficiari ai adversarilor politici prin faptul că fac acestora același serviciu.
Analiști și cercetători ce s-au aplecat profund asupra terorismului spun că terorismul nu este o ideologie, ci mai mult o strategie la care pot recurge oamenii avînd cele mai diverse convingeri. Conform unui curent de opinie „terorismul de stat” ar constitui, în prezent, problema cea mai relevantă și prezentă.
Lasă un răspuns