• Elena și Neculai Duță au trăit ani de zile în preajma mahărilor regimului comunist • acum,ei își duc viața din pensii mizere în apropierea Oneștiului • singurul lor capital a rămas amintirile și pozele dintr-o tinerețe frumoasă
Pentru Elena și Neculai Duță, care locuiesc la doar cîțiva kilometri de Onești , în comuna Mănăstirea Cașin, timpul s-a oprit în 1994. Este anul în care femeia s-a pensionat, după 24 de ani de muncă petrecuți într-un loc mult iubit de demnitarii fostului regim comunist. Este vorba de cabana „Înțărcătoarea”, unde Elena Duță a fost bucătar principal încă din 1970. Soțul ei s-a pensionat în 1985, după o viață de muncă la Ocolul Silvic Mînăstirea Cașin. Amintirile celor doi ar putea umple, lejer, un roman fluviu.
Pîna acum cîțiva ani, la „Înțărcatoare” se ajungea numai cu drezina
sau cu trenul tras de mocăniță, prin pădurea de brazi, la 16 kilometri
departare de comuna Mănăstirea Cașin. După revoluție s-a facut un
drum care duce pîna în fața casei de vînătoare, așezată pe un
platou la jumătatea muntelui. Cabana, cocheta, dar nu luxoasă,
este decorată cu coarne de cerb. Salonul este străjuit de un
șemineu uriaș. Camerele, mobilate rustic, confortabile și cu
mireasma odăilor de oaspeți de la țară. Nimic nu lasă să se
întrevadă faptul că a fost construită pentru desfătarea mai-marilor
peste partidul comunist și peste pădurile patriei. Cabana a fost
ridicată în 1946, din piatră și caramidă, după ce casa veche, din
bîrne de fag, a ars într-un incediu izbucnit din te-miri-ce.
„Înțărcătoarea” a fost dintotdeauna a Direcției Silvice. În ea nu au
petrecut turiști de rînd. Era foarte căutată de nomenclaturiști, fiindcă
zona este numită și „Țara cerbilor”. Pădurile gem de cerbi și urși.
Cei mai mulți însă preferă să vîneze cerbi. În septembrie-
octombrie, perioada lor de împerechere. Pentru amatorii de pește,
lîngă „Înțărcatoare” a fost înființată prin 1949 o păstrăvărie. Două
bazine cu păstravi mari, de 4-5 ani, pentru reproducere, și mai
multe bazine cu puiet. Chiar în fața cabanei se află și un heleșteu,
pentru cei care vor să-și încerce îndemînarea și norocul.
Un cerb pe cutia de chibrituri
În Mănăstirea Cașin am avut norocul să-l găsim pe Neculai Duță, un
moș care a fost cabanier la „Înțărcătoarea” vreme de 24 de ani.
Potrivit spuselor lui, cel mai important personaj care a tras la casa
de vînatoare a fost Gheorghe Gheorghiu Dej. Fruntașul comunist a
venit la „Înțărcatoare” prin 1962, cu puțin timp înainte de a muri.
Nea Duță nu-i cunoștea pe însoțitorii fruntașului comunist. Au luat
hăitași și au mers adînc în pădure. Toamna, cerbii încep să
boncăluiască, se adună în grupuri de pîna la zece și se
împerechează. Atunci pot fi vînați cu ușurință. Lui Neculai Duță îi
era milă de animalele cu ochi blînzi și coarne impresionante. Ceilalți
însă nu se sinchiseau. Nu-și mai amintește cu ce armă trăgea
Gheorghiu-Dej, dar știe sigur că nu folosea pușca cu lunetă. Îi
plăcea să-i dea o șansă animalului, spre deosebire de cel care i-a
urmat în fruntea bucatelor, Ceaușescu. „Chiar așa! Ceaușescu nu a
fost niciodata la Înțărcătoare. El mergea cînd putea la Pralea. Voia
să facă un drum direct, peste munți, deși ar fi costat mult, între
Pralea și Înțărcătoare. Nu l-a mai făcut. De altfel, lui Ceaușescu nu-i
plăcea să meargă în locurile în care fusese Gheorghiu-Dej”, zice
bătrînul Duță. A stat atunci Gheorghiu-Dej în munții de lînga Cașin
patru zile. Nici o noapte nu a dormit la cabană. „Mă, băieți, sînt sătul
să dorm în pat. Vreau să dorm aici, unde boncăluiește cerbul”, a
spus Gheorghiu-Dej. Și a înnoptat la o claie de fîn, în pădure. Pînă
acolo a urcat călare pe cal, că era bătrîn și nu mai putea lua creasta
în piept. Au împușcat atunci cîțiva cerbi, dar nu au mîncat decît
părțile mai bune, pîrpolite la foc potrivit. Le-au smuls coarnele, iar
restul l-au lăsat urșilor, mai puțin pretențioși. „Fotografia capului
celui mai mare cerb doborît atunci a apărut mulți ani pe o cutie de
chibrituri”. „Cum era Dej?”, întreb eu curios. „Era popular. Vorbea
mult cu oricine și ne bătea pe spate”. Nu a dat nici o petrecere la
„Înțărcătoarea”.A avut însă timp să ordone construirea unui drum prin Mănăstirea Cașin spre cabană. Drumul nu a fost făcut decît pînă la capătul comunei. “De ce Înțărcătoarea?”. În locul cu pricina era odata o stîna mare. Coborau oile din munte, iar ciobanii le înțărcau mieii. Lumea nu-și mai amintește de stînă, dar nu a uitat că pe aici a trecut odată Gheorghe Gheorghiu-Dej.
La umărul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
La finele anilor ’50, fostul lider comunist, originar din Moinești, venea deseori la „Înțărcătoare”. Se îndrăgostise atît de mult de acest loc și de oamenii pădurii, încît renunța de multe ori și la garda personală. Neculai Duță își mai amintește că Gheorghiu-Dej era un om jovial, simplu, căruia nu-i plăceau panglicăriile și lingușelile. „Venea pentru vînătoare și prefera să doarmă chiar în pădure, lîngă o claie cu fîn, ca să asculte boncănitul cerbului și răgetul ursului. Era un om modest care vorbea cu toată lumea. O săptămînă am fost cu el prin păduri, să căutăm cerbi, căprioare, vînat mic. De multe ori am mîncat, în cel mai tradițional mod posibil, chiar în pădure. Uneori venea cu bucătarul lui de la București, alteori , invita bucătari de la Onești. Îi plăcea o singură băutură, țuica bătrînă. Pe vremea aceea, exista linia de mocăniță, un fel de tren forestier, mic și cunoscut sub numele de drezină. Dej ajungea cu un tren special la Onești, iar de acolo lua mocănița pînă ajungea la noi. De cîte ori mînca , mă chema și pe mine și asta pentru că eu îi povesteam ce s-a mai întîmplat pe la casa lui cît era plecat”, ne-a declarat Neculai Duță, acum aflat la vîrsta de 80 de ani. Poveștirile bătrînului legate de Dej au început să fie din ce în ce mai marcate de nostalgie, în ochii bătrînului au răsărit lacrimi. „Erau alte vremuri. Cei care nu l-au cunoscut pe Gheorghiu-Dej spun că era doar un simplu comunist, însă lucrurile nu stăteau așa. Practic, măi taică, omul ăsta era foarte iubit în țară și avea un suflet de aur. Ajungea la noi în costum, se dezbrăca și își lua hainele vînătorești, după care se așeza la masă. Poalele în brîu, sărmăluțele cu mămăligă și laptele bătut îi plăceau nai mult decît mîncărurile simandicoase. Se odihnea puțin și mă lua la vînătoare, unde plin de voie bună și pus pe șotii reușea să îi înveselească pe toți. Vîna cerbi și umbla după ei prin pădure zile în șir. Luam mîncare la noi și se încingea cîte o masă fără nici un fel de protocol. „Dej avea o plăcere să apuce carnea cu mîna”, mai povestește moș Culai, cum îi zicea Dej. Timp de zece ani, Gheorrghiu-Dej venea la „Înțărcătoare” ca la el acasă. Pe bătrîn l-a podidit plînsul cînd și-a adus aminte ce tragedie a fost la moartea lui Dej. „Am fost la înmormîntare la București și am crezut că mi se rupe sufletul. A fost un adevărat om pentru mine, ceea ce eu nu am mai întîlnit de atunci”, a mai spus bătrînul.
Sub papucul lui Ceaușescu
După moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu părea să fie o mare speranță pentru politica românescă. Deși la „Înțărcătoare” i se pregăteau urși care să fie trimiși în bătaia puștii, „Geniului Carpaților” nu-i plăcea locul, preferînd satul Pralea, unde i se construise o vilă, în care și paturile erau după măsura lui. Atît Elena, sau tanti Mița, cum i s-a spus ani de zile, cît și nea Culai, își aduc aminte de vremurile ceaușiste, care erau destul de dure. „Mereu eram anunțați că vine Ceaușescu la vînătoare și ne trezeam cu primul secretar pe cap. Roșu, Găinușe, Băluță, plus alți activiști de partid veneau pe nepusă masă să vadă cum se făceau pregătirile pentru marea vizită. Ne puneau să facem curățenie lună, și pe pădurari să hrănească ursul pe care trebuia să-l împuște nea Nicu. În anul 1979, într-o toamnă, ne-am trezit cu o cucoană cu un coc mare pe cap. Nu știam cine este și am aflat că este primul secretar al județului, Alexandrina Găinușe. A intrat panica în toată lumea de la cabană pentru că era o femeia a dracului. Se știa clar că orice puf găsit pe jos poate să ne lase fără servici. A ridicat toate covoarele și și-a băgat nasul în toate oalele de la bucătărie. Într-un final a zis că e mulțumită și mi-a cerut brînză cu smîntînă și mămăligă tăiată cu ața pe fund de lemn”, povestește tanti Mița.
Primul secretar Roșu prăjea bureți pe plită
Mai marii județului se perindau în neștire pe la „Înțărcătoare” și astfel am putut afla că primul secretar Roșu avea o singură plăcere. „Ajungea la cabană, își lua traista pe umăr și colinda pădurea după bureți. După cîteva ore bune de mers prin pădure, Roșu se întorcea cu sarsanaua plină de bureți, pe care mi-i dădea să îi spăl bine. Întrebam cum să-i pregătesc, însă el voia să-i prăjească pe plită. Se așeza în curte, unde aveam o sobă de fier, și după ce ciupercile erau spălate și curățate, le prăjea. Timp de o oră, Roșu nu se dezlipea de lîngă sobă, după care mai dura o oră pînă savura ciurpercile prăjite și înmuiate, după cum spunea el, în sos de usturoi”, ne mai spus tanti Mița.
Nici Ioan Bogdan Băluță, ultimul șef comunist al județului, nu ignora „Înțărcătoarea”. Ajungea aici, cît de des putea, și aștepta să i se comunice de la București dacă ajunge Ceaușescu sau nu. „Pe atunci nu aveam decît un telefon din acela cu manivelă, pe care sunau toți ștabii. Băluță aproape că nu se dezlipea de lîngă aparatul de vorbit. Aștepta însă de fiecare dată, dar Ceaușescu nu mai apărea. Era un om bun”, am mai reușit să aflăm de la cei care au locuit lîngă mai marii județului și ai țării.
Ursul lui Ceaușescu a mîncat un porc de 160 de kg
Cu puțin timp înainte de căderea reginului ceaușist, ursul pregătit pentru marele vînător a dat iama într-o noapte pe la păstrăvărie. A rupt cotețul porcului de 160 kg, a intrat în interior și a hăcuit animalul care guița de se auzea în toată zona. Nea Culiță a fost nevoit să folosească pușca, trăgînd două focuri în aer. Și asta, pentru că nu aveai voie să tragi în animalul hărăzit pentru șeful cel mare. Ultimul demnitar comunist care a mai apucat să ajungă aici a fost Paul Niculescu Mizil, care a venit cu nepoții. Aceștia contactaseră o tuse rebelă la tratament, iar medicul care îi îngrijea le-a recomandat să fie duși la aer curat. Toți cei aflați în funcții de conducere în partid și stat obișnuiau să se poarte frumos cu personalul de la cabană. Aduceau cu ei băuturi fine, țigări bune, mîncare de protocol . De fiecare dată, toate bunătățile rămîneau la cabană pe mîna lui tanti Mița pentru că bucatele și poalele în brîu făcute de ea nu le putea egala nimeni. Focul făcut în șemineu și camerele primitoare făceau mai mult decît toate palatele și vilele pe care comuniștii le dețineau.
O viață plină de amintiri
Pentru tanti Mița și nea Culai, regimul postdecembrist a făcut pensii de mizerie. Cei doi, după ce au muncit o viață încercînd să le intre în voie tuturor fițoșilor, au fost nevoiți să părăsească raiul de la „Înțărcătoare” și să trăiască în comuna Mînăstirea Cașin, cu pensii de pînă în 1,8 milioane lei. Viața pentru ei a încetat din momentul cînd au părăsit locurile de vis din creierii munților. „N-am mai fost acolo și nici nu mă trage inima să mai ajung. Pentru mine, locul ăla nu mai înseamnă nimic. După revoluție au venit tot felul de ștabi, care după părerea mea sînt cu mult mai răi față de cei care ne-au condus pînă în ’89. Acum e plin de femei ușoare și de distracții zgomotoase. Că de-ar ști Gheorghiu-Dej ce a ajuns frumoasa cabană, s-ar scula din morți și i-ar spînzura pe toți. Au distrus aproape tot din ceea ce reprezenta amintirile lui Gheorghiu-Dej. Totul e modern acum, însă nu egalează cu nimic frumusețea locurilor de odinioară. Am plecat, însă gîndul la ceea ce a fost atît frumos mă însoțește toată viața. E dureros, dar rămîne ca un bibelou de preț” , a încheiat tanti Mița, femeia care ani de-a rîndul a gătit pentru ștabii comuniști. (Dan MUNTEAN, Măriuca BOBOȘA, Cătălin BUZINCHE)
Lasă un răspuns