Trezirea la realitate
Mihai BUZNEA
Revoluția băcăuană din decembrie ’89 a fost, spre a-l parafraza pe nenea Iancu, nici prea-prea, nici foarte-foarte! Nu e doar părerea mea, ci și a multor altor concitadini, care de 14 ani încoace emit diverse judecăți, obiective sau subiective, partizane ori echidistante, despre „marea îmbulzeală” din fața Palatului Prefecturii, produsă spre mijlocul zilei respective și care n-a făcut altceva decît să-i invite, în termeni aproape eleganți, pe liderii locali comuniști aflați în respectivul sediu de partid, să-și ia picioarele la spinare și să ne cam mai lase în pace, pentru că lor li s-a cam împlinit sorocul! Ceea ce au și făcut, dovedind că știau să asculte nu doar de dispozițiile șefilor centrali atot-puternici (pînă în acele momente de cotitură), ci și de vox populi, printre care se aflau fel de fel de indivizi dornici de schimbări radicale. Care schimbări s-au făcut pașnic, deși cu multă gălăgie, fără focuri de armă, tancuri și altă recuzită forte, de intimidare. Descoperindu-și brusc vocația de revoluționari, o parte dintre ei și-au intrat serios în roluri, deși numeni nu le-o ceruse. Dar, se reinstaurase democrația și era dreptul fiecăruia să se manifeste și să se exprime așa cum dorea, știa ori credea de cuviință.
Timpul a trecut, cu bune și cu rele, dar moravurile – ba! Dimpotrivă, s-au adaptat de minune la noile realități, al căror numitor comun a devenit unul vindicativ: „Am luptat, ne-am expus, ne-am sacrificat, deci ni se cuvine! Dați-ne!”. Legile „reparatorii” adoptate și aplicate în acest răstimp le-au acrodat, și le acordă în continuare, eroilor revoluției, familiilor și urmașilor lor, cît și participanților la evenimente, atestați cu legitimații în regulă, numeroase drepturi și facilități. Răsplată pentru faptul de a fi contribuit la recroirea Istoriei românilor. De parcă acele atitudini n-ar fi venit dintr-un impuls lăuntric de a termina odată cu dictatura și nedreptatea, cu umilința, cu teroarea, cu suferința, ci din acela de a-i alunga de la masa îmbuibării pe cei puternici spre a se așeza ei, noii justițiari, în locul lor.
Poate avea această atitudine vindicativă, ceva în comun cu principiile și valorile morale autentice ale unui popor? Nu cred că pot da, că aș avea dreptul să dau un răspuns pozitiv. Acele valori și principii morale au fost – și sînt deturnate în continuare – de la conținutul lor moral. Acum, aproape totul se negociază, în numele unui drept relativ. Nu pun în discuție autenticitatea calității de revoluționar a niciunuia dintre băcăuanii care și-au dobîndit acest titlu, ori rîvnește să-l obțină. A făcut, cineva, un inventar scriptic al participanților la marea îmbulzeală din centrul orașului din acea zi de 22 decembrie? Sînt adevărate mărturiile unora despre alții cum că s-ar fi aflat printre „revoluționarii” ad-hoc? Este firesc să-ți asiguri belșugul pe viață pentru numai cîteva ore de hăulit în fața Prefecturii? Ce răspunsuri puteți da voi, cei ce vă bateți cu pumnul în piept, acestor întrebări? Dacă printr-o minune dumnezeiască le-am putea asulta gîndurile celor cinci eroi băcăuani autentici ai revoluției, dar căzuți pe străzile Capitalei, nicidecum în orașul lor de baștină, ce-și dorm tinerețea și visele năruite în veșnicia pămîntului ce-i acoperă, nu cred că ne-ar face plăcere ceea ce am putea auzi, dar sînt convins că am roși de rușine, cu ochii plecați. Fiindcă în nici o împrejurare nu ai voie să deturnezi un titlu de glorie de la adevărurile lui fundamentale. Tocmai din aceste considerente nici unul din cei opt gazetari băcăuani și echipa de muncitori tipografi care i-a ajutat la pregătirea primei ediții, ca și ale următoarelor zile, a celui dintîi ziar județean apărut în țară la numai 18 ore de la răsturnarea Dictatorului și a osdiosului său sistem, nu a solicitat brevetul de revoluționar. Cu toate că erau printre primii îndreptățiți la această onoare.
Părerile de față nu se vor a fi moralizatoare sau deținătoare ale adevărului-adevărat despre revoluția (să-i spunem astfel) băcăuană. Sînt doar niște puncte de vedere ale unui participant efectiv la evenimentele din 22 decembrie ’89. Ele, aceste opinii, pot fi acceptate sau respinse, după dorința și convingerile fiecăruia dintre cei care au considerat că merită a fi citite. Scopul lor declarat este acela de a contribui la trezirea la realitate a celor ce-și arogă merite și dreptul de a cere, fără a avea vreo acoperire pentru aceasta. Un scop venit din speranța că, totuși, românul nu și-a pierdut cu totul respectul față de sine și față de adevăr.
Lasă un răspuns