Trei cuvinte: gașcă, cod, versus

Constantin CĂLIN

* „Gașcă” e tot mai des preferat de publicitarii (advertiserii) noștri: „berea la cutie e mai de gașcă”, „A venit soră-mea cu gașca ei de năzdrăvani” etc. Probabil îl consideră strict argotic, argoul fiind partea vocabularului față de care, pentru a flata „nonconformismul”, au mare slăbiciune. Sînt convins însă că nici ei, nici cei ce-l folosesc curent (tinerii) n-au deschis dicționarele pentru a vedea cum e definit de acestea. „Gașcă” e un cuvînt interesant sub mai multe aspecte. Cu o excepție, lexicografii nu i-au stabilit etimologia. Lazăr Șăineanu, L.-A. Candrea și autorii „Dicționarului explicativ al limbii române” (DEX) îl declară ca fiind de „origine necunoscută”. Doar Aug. Scriban îl derivă din rus. gaecka. în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului trecut pluralul cuvîntului era „gaște” („gaște literare”), și abia mai încoace a devenit „găști”. Sensul lui de bază diferă întrucîtva la cei citați. La Șăineanu, acesta e „colibă”; la Candrea – „șatră, baracă”; la Scriban – „baracă, magherniță, prăvălioară”. La fel și sensul figurat, – aci diferența constînd în numărul sinonimelor. „Adunătură, coterie”, zice primul; „adunătură, clică, tovărășie, cuib de oameni cu apucături sau cu scopuri rele”, notează al doilea; „adunătură, coterie, clică, cîrdășie, societate de șarlatani sau de egoiști”, precizează al treilea, de obicei mai agresiv în definiții. Pentru autorii DEX-ului, lucrare elaborată în deceniul șapte și începutul celui următor, „gașcă” nu are decît sens peiorativ: „Grup restrîns de oameni uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvîrșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății”. Acest sens e acceptat și de Anca Volceanov și George Volceanov în „Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române” (1998): „grup de elemente declasate, de derbedei”. E drept, cei doi adaugă și sensul (indulgent) de „grup de adolescenți, de liceeni, grup de tineri”. Evident, ei nu spun ce fel de „adolescenți, liceeni, tineri”. Bănuiesc că e vorba numai de „băieți de cartier”, pe care un asemenea cuvînt (scris uneori gashka, ca să pară din „Lumea Nouă”) îi excită, dar nu le evocă nimic în memorie. Pentru ei, ca și pentru „adversiteri”, care, nu o dată, sugerează comportamente de prost gust și pervertesc limba, un cuvînt fără trecut.

*Alături de”listă” („Lista lui Schindler”, „Lista lui Manolescu”, „Lista lui Pleșu”) și de „canon” („Canonul lui Bloom”), la modă, printre intelectuali, e cuvîntul „cod”: „Codul lui Da Vinci” (abhorat de unii), „Codul lui Shakespeare” și, ultimul în ordine cronologică, „Codul Zambaccian”, de Adrian Năstase. Apropo: l-am văzut pe fostul prim-ministru, după vizita sa la CNSAS. Avea un aer de fată mare, virgină. în declarația pe care o făcea presei, din trei cuvinte, al treilea era „șocat”. Mima surpriza pînă la limita dramatismului și juca rolul de victimă a două regimuri: cel de dinainte de 1990 și cel actual. Nu mi-a plăcut „figura”: codul sincerității ar fi trebuit să-l oprească de la un asemenea joc! Și tot legat de „coduri” și de CNSAS, observ că pînă acum nimeni nu ne-a explicat un lucru elementar: „numele de cod” erau date de angajatori (ofițerii de securitate), ori erau alese de colaboratori? Cui să-i atribuim, de pildă, „poezia” unor nume ca „Dana” sau „Felix”? Ce simpatii sau ce aversiuni ascund ele? Pe scurt: cum se proceda la „botez”? O listă mai cuprinzătoare cu „nume de cod” ne-ar permite să apreciem atît cultura „nașilor”, cît și cea a „finilor”, să le dibuim gusturile, inclusiv cele literare. Mă gîndesc, iată, că ar fi timpul să mă interesez (lucru pe care l-am ignorat) de frumusețea „pseudonimelor” celor care „turnau” din instituțiile prin care am trecut. Ei ce literatură preferau?

* O epocă saturată de conflicte, cum e cea actuală, nu poate fi definită altfel decît epoca lui „versus”. Latinescul „versus” este participiul de la „verto”, al cărui prim sens în dicționare e: „a învîrti des, a suci, a scutura”. Mai are, între altele, și înțelesul de „a răsturna”. Imediat ce sînt deranjați, contemporanii noștri, îndeosebi politicienii (și ei un soi de genus irritabile), „învîrtesc, sucesc, scutură” vorba, pentru a-i „răsturna” pe criticii lor. „Versus” (vs) a ajuns, însă, un tic publicistic, prezent, mai ales în titluri, și cînd trebuie și cînd nu trebuie. Ceea ce nu știu cei ce-l întrebuințează în mod reflex e că nu orice încontrare și nu orice „face-a-face” e egal cu „versus”. Pentru acesta se cere și ceva putere, fie de-o parte, fie de cealaltă. Or, de cele mai multe ori, ea lipește și în ceea ce vedem la televiziune și în ceea ce citim în ziare. dă, printre intelectuali, e cuv

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!