Trei ofițeri de la Batalionul de Operațiuni Speciale, sau altfel spus de la Unitatea de parașutiști din Bacăum, au participat la cursuri, exerciții sau aplicații în colaborare cu țările membre NATO. Modești, pregătiți din punct de vedere profesional, cei trei ofițeri, au făcut cinste României pe unde au fost. Sintagma „patriotism”, atît de prăfuită în vremurile noastre, a căpătat pentru ei un cu totul alt înțeles în momentul cînd au ajuns printre străini și au fost nevoiți să se integreze ca într-o familie. Nu le-a cerut nimeni să facă imagine României, dar ei n-au plecat niciodată la drum fără materiale de prezentare a țării noastre, concepute chiar de ei. Nu le-a cerut nimeni în mod deosebit să dea tot ce pot pentru a nu se face de rîs. Ei au făcut mai mult decît atît. Au dat și peste ceea ce-au crezut că pot. Au lăsat ceva din sufletul lor pe unde au fost și au fost onorați de străini. Puțini dintre noi au știut despre realizările lor. Pentru că lor, celor care au primit lauri, li s-a părut indecent să se laude.
A fost mîna dreaptă a uneia dintre cele mai importante perosnalități militare
Maiorul Eduard Simion te cîntărește de după niște ochi albaștri și pătrunzători. Este înalt ca un nordic, politicos ca un englez și serios ca un neamț. Are ceva din alura unui diplomat. De pe 6 ianuarie pînă pe 6 octombrie acest an a fost ofițer de escortă la Biroul de Protocol al comandantului Forței de menținere a păcii (KFOR) din Pristina și apoi locțiitor al șefului Biroului de protocol. În mod normal, un astfel de mandat durează șase luni. Ofițerul român a fost solicitat să mai rămînă încă trei luni, de către superiorii pe care i-a avut acolo. Pentru el a fost o provocare căreia a știut să-i facă față cu brio. Băcăuanul s-a ocupat de organizarea vizitelor unor personalități pe care înainte nu le văzuse decît la știri: regele Juan Carlos al Spaniei, fiul său, Felipe, președintele Germaniei, Johanes Rau, cancelarul Gerhard Schroeder, primul ministru belgian, a judecătoarei Carla del Ponte, a comandantului suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), gen. Joseph Ralston, comandantul Forțelor aliate din Sudul Europei (CINCSOUTH), amiralul Gregory Johnson, regina Beatrix a Olandei precum și numeroase personalități cu rang diplomatic civil sau militar. „Pentru mine a fost o provocare imensă și o responsabilitate enormă. Să organizezi pînă la cel mai mic amănunt vizita unor personalități de un asemenea rang implică un stres care aproape te epuizează. Uneori, și nu în puține cazuri, voiau să viziteze și zona de conflict și atunci responsabilitatea era și mai mare. Presiunea psihică era enormă. Practic, preluam omul de la scara avionului și îl predam, tot la scara avionului, la plecare”, spune maiorul.
Orice vizită la un asemenea nivel are două componente. Una pregătitoare, cînd se fac schimburi informaționale între cele două staff-uri și se stabilesc contactele la nivel local, agenda de vizite pe toată perioada și se organizează un program comun. Urmează apoi vizita propriu-zisă, practic partea cea mai dificilă, unde ceea ce ai transpus pe hîrtie trebuie să se materializeze pas cu pas. Începînd de la transport și cazare și terminînd cu protecția și întîlnirile programate. După vizita regelui Spaniei, ofițerul român a fost pur și simplu divinizat de colegii lui spanioli. „Erau atît de multe în joc, aveau atît de multe temeri că s-ar fi putut întîmpla ceva care să dea peste cap tot programul! Și nu era exclus. Oricînd poate apărea ceva neprevăzut, care să transforme o vizită de rang înalt într-un eșec. Dar totul a ieșit cum nu se poate mai bine, iar ei nu știau cum să-mi mai mulțumească”, își amintește ofițerul băcăuan.
Unele dintre cele mai dificile vizite pe care le-a organizat maiorul Simion au fost aproape de finalul misiunii sale în Kosovo. În perioada 6 – 10 septembrie 2002 au sosit în teatrul de operațiuni din Kosovo 30 de parlamentari din toate țările membre NATO, grupul Comitetului militar NATO și reprezentanți militari ai tuturor țărilor membre NATO. De această perioadă se leagă și una dintre amintirile mai puțin plăcute. Era în ultima zi a vizitei, iar coloana de oficialități mergea către aeroport. Fiind atît de mulți invitați, ofițerul băcăuan a fost nevoit la un moment dat să facă el însuși pe șoferul. În mașina sa erau diplomați din mai multe țări. „În acea perioadă am condus timp de trei zile aproape neîncetat. N-am dormit decît vreo șase ore, adunate laolaltă. La plecare, aveam în mașină încă patru oameni, eram pe la mijlocul coloanei, cînd, la un moment dat, un șofer albanez a încercat să ne taie calea ca să treacă pe sensul celălat de mers. Am evitat accidentul la milimetru, dar am ieșit în decor. Oficialii pe care îi aveam în mașină s-au făcut livizi și, cînd am ajuns la aeroport, nu mai știau cum să-mi mulțumească”, își deapănă cu greu aminitirile maiorul. Nu pentru că nu și-ar mai aduce aminte, ci pur și simplu pentru faptul că a fost lăudat pentru modul în care a reușit să facă față unei situații atît de delicate.
Chiar cu o zi înainte de a pleca din Kosovo, ofițerul român a organizat cel mai mare eveniment: manifestările de schimbare a comenzii KFOR, între generalul francez Marcel Valentin și generalul italian Fabio Minni. „Au fost 400 de invitați din 35 de țări. Toată această manifestare a implicat o desfășurare de forțe și o logistică extraordinară. Să nu uităm că regiunea Kosovo a fost totuși un teatru de război”, a relatat Simion. N-am reușit să mai aflăm decît că manifestarea a ieșit impecabil și că generalul Valentin l-a remarcat în cadru festiv, unde i-a înmînat o scrisoare de recomandare care i-ar înverzi de invidie pe mulți ofițeri. „Cinste lui, cinste armatei care l-a pregătit și României pentru excelenta activitate desfășurată în folosul NATO și al KFOR”, se spune în document. De altfel, această scrisoare de recomandare a fost și recunoașterea care l-a măgulit cel mai mult pe ofițerul băcăuan. A fost primul român care s-a întors cu așa ceva din teatrul de operațiuni al provinciei Kosovo, unde au fost trimiși militari de-ai noștri, din 1999. Generalul francez a avut de altfel cuvinte de laudă pentru toți militarii români care au participat la Forța de menținere a păcii din Kosovo. „Militarii români sînt aproape peste tot în aria noastră de responsabilitate, în nord, la Leposavic, de curînd a mai sosit încă o companie românească în vestul provinciei, de asemenea, avem un pluton de poliție militară integrat într-o companie greceasca la Djeneral Jancovic, la granița de sud a ariei KFOR, precum și un grup de ofițeri care lucrează la Pristina, în cartierul general al misiunii. Sînt recunoscător Armatei Române că a trimis atîția militari aici și apreciez că are atît de multe trupe încît reușește să completeze foarte bine efectivele KFOR. Cît despre calitățile militarilor români, vreau să spun că sînt foarte impresionat de profesionalismul și eficacitatea lor. Nu au avut nici o problema de integrare în cadrul unităților multinaționale”, aprecia la vremea respectivă generalul Valentin.
Oficialul militar francez nu a fost singurul care i-a mulțumit personal lui Simion pentru activitatera desfășurată. „Mai toți au făcut-o într-un fel sau altul. Unii în scris, alții personal. Am mai primit un cuțitaș de la amiralul Johnson cu sigla CINCSOUTH, o medalie de la comandantul Marelui Cartier General al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE) din Belgia”, relatează un pic stînjenit și zgîrcit cu detaliile maiorul. În cele nouă luni cît a stat în Kosovo, ofițerul român și-a făcut și prieteni. „La început, a fost mai greu. Toți stau și te testează să-ți vadă profesionalismul. Este ceea ce contează cel mai mult. M-am apropiat în primul rînd de colegii mei de birou: un irlandez, doi francezi, un danez și un italian. Dar cel mai mult mă onorează prietenia cu generalul Valentin, cu care păstrez legătura și acum, și cu șeful de Stat Major General și unul dintre adjuncții lui, spanioli, pentru care am devenit cel mai bun prieten după vizita regelui Juan Carlos”, a declarat maiorul Simion.
Primul contact cu o misiune de luptă internațională a fost în Polonia
Leonida Popescu este mic de statură, slab, negricios și cu cearcăne vizibile. Serios și agil, se mișcă de ici – colo prin încăpere, atent la detalii. Lipsește o scrumieră, se repede să facă rost de una. Ar trebui și o cafea. În timp ce stăm de vorbă cu maiorul Simion, Leo Popescu se mișcă prin încăpere ca o felină. Cînd se așează în sfîrșit pe scaun, povestește riguros, ca și cum și-ar fi făcut autobiografia în fața unui militar. Prima participare internațională la un exercițiu militar comun cu armatele țărilor membre NATO a fost în 1997, în Suedia. Doi ani mai tîrziu, a făcut un curs de instruire de menținere a păcii în Grecia. Pentru Leonida Popescu, anul 2001 a fost cel mai încărcat în astfel de evenimente. Mai întîi a fost în Turcia, la o instruire de menținere a păcii. Apoi a fost plecat în Germania, unde a făcut o instruire în comun cu parașutiștii germani și a fost brevetat că parașutist al acestei armate. În luna noiembrie, a luat parte la o pregătire în Danemarca, pentru participarea la cel mai mare exercițiu NATO, organizat pînă acum: Strong Resolve 2002. În primăvara acestui an, a fost prezent în Polonia la unul dintre cele două teatre de operațiuni în care s-a desfășurat exercițiul. Au fost aproximativ 4.000 de militari, din opt țări membre ale NATO și partenere, care au acționat în comun în zona Drawsko Pomorskie, din nordul Poloniei.
Subunitatea română condusă de maiorul Popescu a fost integrată în Brigada multinațională daneză, ca patrulă de cercetare la mare distanță, în subordonarea directă a generalului danez Jens Eric Frandsen. Românii aveau una dintre cele mai delicate misiuni: aceea de a transmite date și informații în timp real, sau, altfel spus, direct din teatrul de operațiuni. Cu două autovehicule de teren, ei au executat misiuni de cercetare, observare, culegere de informații în întreaga arie de responsabilitate, de regulă, la adăpostul întunericului. Aproape în fiecare noapte, s-au deplasat zeci de kilometri și s-au apropiat pe ascuns de taberele paramilitare aflate în conflict, conform scenariului. Folosind mijloacele de vedere pe timp de noapte, aparatura de fotografiere și filmare în infraroșu, parașutiștii militari conduși de maiorul Leo Popescu evaluau situația: efective, armament, tehnică, amplasament sau dispunerea posturilor de pază. Situația era monitorizată periodic, iar datele procurate erau transmise, pe loc, compartimentelor de informații și operații. Comandantul brigăzii, generalul Jens Eric Frandsen, avea să remarce pentru presa românească faptul că „sînt foarte fericit să lucrez cu subunitățile românești, de fapt unitățile mele românești, pentru că așa îmi place să le numesc! Colaborăm foarte bine. Nu este prima dată cînd lucrez cu militarii români, deoarece am avut o etapă de antrenament, în noiembrie anul trecut, în Danemarca. A fost prezent comandantul subunității de parașutiști care îndeplinea, la acest exercițiu, misiuni de recunoaștere, observare și culegere de informații la mare distanță. Acesta s-a integrat foarte bine în etapele de pregătire, s-a antrenat după proceduri și standarde NATO. Este uimitor cît de fluent poate vorbi engleza, franceza și chiar italiana”, își manifesta admirația danezul despre Leonida Popescu. Inutil să mai precizăm că aceste lucruri nu le-am aflat de le maiorul băcăuan, care s-a plasat discret în timpul interviului ca fiind doar unul dintre românii care au participat la acest exercițiu. Astfel de apreicieri, elogioase, rar făcute public de către oficialii militari ai NATO, au avut și un suport real.
„În timpul exercițiului am dus imagini video și schițe care s-au dovedit aproape identice cu fotografiile făcute apoi după cîteva zile la obiectivele vizate. Noi trebuia să efectuăm cercetare la mare distanță, indiferent de mijlocul de transport folosit, și să transmitem informațiile la un compartiment special. De asemenea, aveam și misiuni de escortă și însoțire a personalităților. Zilnic, trebuia să întocmim un raport detaliat al activităților desfășurate și cu toate informațiile culese din teatrul de operațiuni. Activitatea noastră a fost atît de eficientă, încît generalul Frandsen ne-a lăudat în mod public. Ar trebui să mai știți că ei nu prididiesc cu laudele de obicei, deci meritul nostru a fost cu atît mai mare”, a spus Popescu. Logistica de care a dispus brigada daneză în care au fost integrați parașutiștii români conduși de Leo Popescu i-a impresionat în mod deosebit pe conaționalii noștri, precum și faptul că nordicii au avut capapcitatera să ofere misiuni de luptă tuturor participanților la exercițiu. Nici românii noștri nu au fost mai prejos însă, iar pe 12 martie 2002, cu ocazia „Zilei distinșilor vizitatori”, parașutiștii români au făcut parte din garda de onoare, care l-a întampinat pe presedintele Poloniei, Aleksander Kwasniewski. „Au fost foarte multe perosnalități civile și militare cu această ocazie, începînd cu președintele Poloniei și comandantul suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), generalul Joseph Ralston, pînă la ofițeri superiori ai tuturor țărilor participante. Noi am organizat un stand cu tehnică și echipament, pe care l-am prezentat în fața tuturor oaspeților. A fost unul dintre momentele mele de satisfacție, pentru că am primit aprecieri publice”, a mai spus Leonida Popescu. Ca și colegul său, maiorul Simion, Leo Popescu a avut și el parte de situații deosebite. Chiar de cum au sosit în Drawsko Pomorskie au primit o misiune reală de protecție a unor unități daneze aflate la distanță mare de punctul de comandă. „Trebuia să protejăm unitatățile de eventualele tentative de furt din partea localnicilor. Era ceva pe cît de inedit, pe atît de delicat, ținînd cont că ne aflam pe teritoriul unei țări străine. N-am dormit două zile la rînd din cauza asta. Dar a ieșit foarte bine, a fost suficient să ne demonstrăm prezența și dotarea de care dispunem, ca să descurajăm orice tentativă de furt”, ne-a mai spus maiorul.
Ofițer de legătură între partea română și cea olandeză
Despre maiorul Ciprian Andrica s-ar putea spune că este cel mai volubil dintre toți cei trei ofițeri cu care am stat de vorbă. De cum a intrat în birou, a început să vorbească englezește, nu atît pentru a ne epata cît, mizînd pe faptul că nu vom înțelege, i-a transmis ceva colegului său. Spre deosebire de ceilalți doi, Andrica trece cu ușurință de la un subiect la altul și nu se lasă fără a-și impune punctul de vedere sau măcar fără a-și spune părerea. Prima dată a mai fost la o misiune comună de pregătire în Olanda. Apoi a venit anul 2002, care l-a găsit între 10 mai și 22 noiembrie printre militarii Forței de Stabilizare (SFOR) din Bosnia-Herțegovina. A fost timp de șase luni translator și ofițer de legătură pe lîngă unul dintre ofițerii superiori români la comanda structurii olandeze în care au fost integrați o parte dintre românii detașați în acest teatru de operațiuni. „Eu trebuia să asigur permanent contactul între partea română, ca element component al structurii olandeze, cu comanda detașamentului, precum și cu celelate structuri multinaționale care se aflau în aceeași zonă. Trebuia să am grijă să se respecte Memorandumul de înțelegere și să rezolv problemele de cooperare”, ne-a spus dintr-o suflare maiorul. În Bosnia-Herțegovina, Ministerul Apărării Naționale din România a trimis o companie în cadrul contingentului olandez de o sută de militari și doi ofițeri de stat major în structurile de comandament ale contingentului olandez. Printre aceștia s-a aflat și ofițerul băcăuan. „Structura românească a fost nevoită să-și desfășoare toate activitățile după tipicul olandez: instrucție, ceremonial etc. Pentru modul în care ne-am desfășurat activitatea, ne-au medaliat atît oficialitățile din NATO, cît și comandanții olandezi”, ne-a declarat maiorul, zgîrcit cu detaliile.
Integrarea în structurile multinaționale, o provocare pentru ofițerii băcăuani
Prima provocare a reprezentat-o cunoașterea limbii engleze. Toți cei trei ofițeri băcăuani au avut funcții și misiuni cheie, pe care nu le puteau duce la îndeplinire fără cunoașterea aprofundată a limbii engleze, limba oficială a structurilor NATO. În condițiile în care totul se defășura cu o viteză amețitoare, cînd totul depindea de un cod sau de o abreviere, ne era loc de întrebări suplimetare. Neînțelegerea unui ordin ducea automat la descalificare și la eliminarea respectivului din structură. „Am văzut oameni foarte bine pregătiți din punct de vedere profesional, dar care au avut de suferit din cauză că nu stăpîneau limba engleză”, a povestit maiorul Simion. Ofițerii români s-au simțit evaluați pînă la cele mai mici gesturi. „Nu ți-ar fi spus nimeni nimic, dacă ai fi greșit. Sînt extrem de politicoși, dar totul se punctează. Abia cînd au ajuns la concluzia că ești bun, se schimbă imperceptibil comportamentul. Însă, pînă la urmă, ajungi să te împrietenești cu ei”, ne-a spus și maiorul Popescu. Cu experiența acumulată dinainte, românii știau că individualismul este prost văzut de către toți ceilalți militari. Indiferent din ce țară ar veni. Primează lucrul în echipă și, dacă nu poți colabora cu toți membrii echipei, ești eliminat încet-încet din structură. Tot cu politețe, pentru că nimeni nu urlă la tine. „Categoric, este vorba și despre examenul tău, ești evaluat individual, nu în echipă, dar pentru asta trebuie să demonstrezi că ești în stare să lucrezi în echipă”, a afirmat și maiorul Andrica. Pe lîngă asta, ofițerii au învățat tot ce se putea despre istoria locului în care mergeau în misiune, canoanele religioase ale zonei, dar și obiceiurile. „Este foarte important să cunoști amănunte de acest gen. Ne informăm pe unde putem și nu de puține ori ne-au ajutat aceste amănunte. Pe care, dacă nu le cunoști, riști să stîrnești tensiuni. Mai ales într-o zonă atît de delicată cum este cea a a fostei Iugoslavii”, au mai spus ofițerii. Demn de remarcat este faptul că nu le-a cerut nimeni să se pregătească și cu astfel de informații. Dar ei au făcut-o tocmai pentru a nu fi prinși pe picior greșit în nici un moment. Mai mult, au făcut propagandă României într-un mod mult mai profesionist decît o fac funcționarii statului anume plătiți pentru asta. „Am simțit nevoia să ne prezentăm țara. La orice participare internațională, am avut la noi cel puțin patru CD-uri de prezentare a României din punct de vedere geografic, cultural, economic, turistic, al personalităților, al obiceiurilor gastronomice și, bineînțeles, din punct de vedere militar”, au mai precizat ofițerii băcăuani. Abia acolo, printre străini, au înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii român.
Cînd au fost în competiție nu numai cu alți militari străini, mulți dintre ei adevărate legende, dar și cu ei înșiși, au realizat că „patriotismul” nu e o sintagmă desuetă, așa cum pare multora dintre noi. „Acolo, cuvîntul patriotism capătă alte înțelesuri. Nu se poate descrie cam ce simți, pentru că este și ceva de conjunctură. Iar noi am ținut să dovedim că românii sînt cu totul altfel decît ce s-a spus prin presa occidentală. Sau poate, tocmai de aceea, fiecare și-a făcut datoria cu un profesionalism pe care ceilalți, de alte nații, nu au fost nevoiți să-l afișeze atît de mult ca noi. Ca să nu mai spunem că mai era și presiunea Summit-ului de la Praga și toată lumea era oricum cu ochii pe noi. Cred că am reușit să facem cinste armatei și numelui de român, cu care ne-am mîndrit peste tot pe unde am fost”, au concluzionat cei trei ofițeri. Trei maiori, Eduard Simion, Leonida Popescu și Ciprian Andrica, toți de la Unitatea de parașutiști, ne-au reprezentat pe noi, pe băcăuani, prin locuri de care vedeam vorbindu-se la știri ca fiind zone „fierbinți” de conflict. Au dovedit lumii întregi că românii sînt capabili, eficienți, foarte buni profesioniști. Au reușit să impresioneze prin cunoștințele lor personalități militare ale NATO, dar și colegi de alte naționalități. Și-au dovedit lor înșiși și celorlalți că românii pot fi buni strategi, buni diplomați și buni militari. Că pot conta. (Mirela ROMANEȚ)
separat, pe raster
Șase luni de abstinență
Unul dintre cele mai importante aspecte în evaluarea unui ofițer este totodată și cel mai delicat subiect pe care l-am abordat: acela al relațiilor sexuale în timpul unei astfel de misiuni, care poate dura pînă la jumătate de an. Contrar aparențelor, moralitatea unui ofițer contează enorm în caracterizarea făcută de superiorii și chiar de colegii pe care îi au în teatrul de operațiuni. Au fost cazuri cînd „vizitarea anumitor locuri” este interzisă în mod explicit, chiar de la intrarea în baza militară. Dar, de cele mai multe ori, acest lucru era considerat o cutumă, nescrisă niciunde, dar respectată cu sfințenie. Relațiile sexuale sînt probabil singurul domeniu tabu dintr-o bază militară multinațională. Nimeni nu vorbește despre ele. Și, dacă, uneori, vizitele la bordelurile, oficiale sau nu, în funcție de țara în care se găsește teatrul de operațiuni, sînt interzise, nu același lucru se poate spune despre relațiile dintre femeile și bărbații militari din interiorul comunității bazei militare. „Nimeni nu interzice relațiile sexuale din interiorul bazei militare. Totul este să știi să păstrezi discreția, să nu-i deranjezi pe ceilalți. Asta în cazul celor necăsătoriți. Pentru că, în cazul celor căsătoriți, un astfel de scandal ar duce la descalificarea automată a militarului respectiv, indiferent că este femeie sau bărbat și indiferent cît de bun profesionist s-a dovedit pînă atunci. De aceea, orice ofițer care se respectă, și nu numai ofițerii, evită implicarea în tot ce-ar însemna o relație sexuală”, ne-au declarat mult mai deschiși decît ne-am fi așteptat, cei trei ofițeri. (M.R)
Lasă un răspuns