Uitasem că Dan Petrușcă este poet

Val MĂNESCU

M-am numărat printre adoratorii de cuvinte la botezul unei preaiubite progenituri, ivite pe lume după multă așteptare din snaga unui student batrîn, dar încă student la o facultate pe care n-o va termina niciodată. Asta, se pare, îi este menirea: să-și repete an de an tinerețea cu toate iubirile ei mortale.
Deschidem cartea și, într-o clipă, ne trezim martori la zămislirea unei ființe cu trup de cuvinte, care, misterioasă, nu ne dă voie să știm nici la capătul rîndurilor dacă femeia e poezie sau dacă poezia este femeie.
Parcă privim prin gaura cheii în camera studentului bătrîn, și totodată imberb, și-i vedem viața cum se scurge într-o oră eternă de curs intens de poezie și dragoste, într-un amfiteatru în care el este și elev, și profesor. Astfel, blondul cu părul cărunt învață și predă simultan lecția despre cuvînt, imagine, metaforă. Avem privilegiul să fim invitați la spectaculoasa dramă a unei tinereți care nu se mai termină, să vedem prin gaura cheii cum iubirea reinventează imperfectul ca timp al verbului a cărui acțiune a trecut, a oxidat senzațiile și imaginile, dar încă nu și-a desăvîrșit opera criminală. Profesorul știe că imperfectul face ca substantivele și adjectivele să îmbătrînească, să devină istorie, dar nu ucide ceea ce este viu. Mai dă o speranță.
Și astfel, studentul bătrîn încă iubește și speră și scrie. Acum.
Am avut un gust amărui-dulceag de struguri uscați în pod, pe versuri la modă în anii 70, cu 30 de ani înainte de schimbarea mileniului. Pe-atunci se purtau evazați și plete și minijup și hei tramvai și Beatles și flower-power. Cum Poezia îmi stătea pe genunchi am retrăit, parșiv și imoral, asemenea oricui face parte din generația lui Dan Petrușcă, furtunile de fluturi din piept generate de dame și de iubiri fără de sfîrșit din sufletul pur al adolescentului care-i descoperă pe interzisul M.R.P., Cireșarii lui Chiriță, Pentru cine bat clopotele, De veghe-n lanul de secară și, odată cu paginile care lasă siaje adînci în sensibilitatea lui, tremurul primelor atingeri epidermice cu pielea de femelă …
Petrușcă ne lasă să admirăm poezia care stă provocator pe genunchii lui, îi dezvelește puțin coapsele voluptuoase și ne face să-l invidiem pentru superba lui iluzie care, ce minunăție!, este chiar un organism viu, un trup fierbinte, capabil să comande armate de feromoni. Ne gîndim cum naiba a scos poezia din el și cum a crescut-o ca pe-o zeiță, cum a făcut-o să strălucească în razele lunii și cum a lăsat-o uitată ani de zile în ploaie și frig, nemilos antrenînd-o pentru eternitatea despărțirii pe care nimeni, niciodată, n-o poate evita. Între timp, zeiței i-au crescut sînii și pletele, făptura subțire a căpătat înfățișare de femeie. Cum să nu se prăbușească înnebunit de dragoste poetul cu porniri perverse din Levant, cum să n-o iubească răsăritean, dacă ea era la fel de frumoasă ca roua, ca zăpada, ca moartea?
Nici nu știm, dar nici nu e nevoie să știm, dacă a existat o asemenea femeie – poem, mai adevărat decît în imaginația poetului. Și chiar el se îndoiește uneori, deși nu știe cum ar putea să și-o scoată din carne, cum să se vindece de ea… Orașul dă vuiet lung, diform, lumea se-ascundea îngrozită de intensitatea exploziei nucleare provocate de ivirea unei plăsmuiri atît de corporale, care se reinventează mereu mai proaspată, mai cochetă, mai incitantă și mai perversă, încît pînă și magii se-ndepărtau înfricoșați.
Un univers înconjurător, vag personalizat, asistă impasibil la derularea acestui film al păcatului primordial, în care o veșnică Eva, floare carnivoră, îl ispitește chiar și în somn pe studentul Adam de la Facultatea de Dragoste, ademenindu-l spre acolo, undeva în istoria lumii. Soarele se-ascunde prăfuit în spatele șifonierului ticsit de cărți de învățătură care ard cuminți, în timp ce ea dormea uitată-n hard-disk-/ se-ntindea leneșă ca o cîmpie spre sud… Este exact aceeași după-amiază pe cînd zei stau la taifas și fumează, făcîndu-se a nu observa cum un muritor oarecare construiește un templu pentru o zeitate păgînesc de frumoasă, cu umărul de bronz înzăpezit… Trupul femelei e rupt nemilos în cuvinte mărunte, dar, în versul următor, poezia se preface pasional în amantă de lux, meseriașă în dezmierdări și senzuale îmbrățișări ale spiritului.
Din loc în loc, linii de tuș suave și extatice, pornite din tandrețea altui artist al fascinantului mister feminin, sparg, noncomformiste, linearitatea textelor. Urma pensulei pe icterul paginii completează tentația de sincretism a volumului din care doar sunetul lipsește. Ilustrațiile lui Mihai Chiuaru spiritualizează și accentuează inspirat elementul senzual al obiectului carte.

***
Antiteza este motorul semantic al acestui op cu pagini galbene.
Rugăciunea urmează blestemului, dragostea se stinge în ură, trăirea incandescentă topește indiferența, sentimentul cel mai pur devine viciu, cîntecul suav derapează în urlet. E ca în zilele care-au urmat trădării dintîi, după care doar cei aleși au rămas în afara timpului, neatinși de mușcătura maturității.
Un discurs afectiv, plin de prospețime și culoare, curge fluent prin paginile cărții lui Dan Petrușcă, întrerupt savant de cîntece care fie te ridică la ceruri, fie te îngroapă cu subtilități lirice în cele mai adînci cotloane infernale. Fragmente de baladă, cioburi strălucitoare de ode, frînturi de imnuri înalțătoare, dar și, ici-colo, cîte o picatură de doină, toate într-o elaborată și coerentă compoziție postmodernistă, alcătuiesc un spectacol tulburător. Din fereastra camerei – prin care pîndim voaieurist cum se face, cum crește și cum moare dragostea – candoarea și păcatul iubirii iluminează deopotrivă un orizont erotic mobilat cu interpretări metafizice, izvorîte din înțelepciunea unei vieți de experimente. Pe o bucată de lemn din camera mea scrie că nici un om înțelept nu și-a dorit vreodat să fie mai tînăr. E pentru prima oară cînd înțeleg de ce.
M-am luat cu viața și-am uitat că Dan Petrușcă este poet. Cu poezia lui pe genunchi, copilul mereu bătrîn mi-a făcut cu ochiul: Niciodată moartea nu fu mai frumoasă ca atunci cînd goală îmi umbla prin casă… . Ne gîndim cum naiba a scos poezia din el

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!