Un batrin violonist a cintat de Craciun in strada „Inainte de a muri”

Este a treia zi de Craciun si centrul Bacaului rasuna de bataile ritmate ale tobelor si de racnetele flacailor din traditionalul Alai al datinilor si obiceiurilor de iarna. La o strada distanta, pe Mihai Viteazu, un batrin cu barba alba sta in genunchi pe asfaltul rece, in fata unui magazin de piine, covrigi si patiserii si cinta la vioara, cu ochii plecati. In cutia viorii, cascata, in fata sa, ca o gura flaminda, sint citeva monede si o iconita. Oamenii trec pe linga el orbi, ca si cum vioara aceea cu sunetul ei tinguitor, fin, s-ar fi auzit din interiorul lor de undeva, nu din vecinatatea strazii, in zi de Craciun. Din cind in cind se mai opreste cite un copil, o femeie in virsta si pun in causul catifelat un banut sau o bacnota de un leu. Cind se aduna doua – trei bacnote, le stringe si le strecoara in buzunarul murdar al hainei. Nu stiu daca face asta pentru a se feri sa nu fie pradat de un golan al strazii sau pentru ca dupa stiinta sa monedele atrag mai multa bunavointa decit bacnotele. Batrinul violonist e Radu Paraschivescu, fost instrumentist al Filarmonicii „Mihail Jora”, din Bacau. Face parte din povestea acestui oras. Aproape orice locuitor cu vreo citiva ani in circa vietii sale poate spune ca l-a vazut sau l-a ascultat macar o data cintind in strada la vioara. Este prima oara, insa, cind cinta de Craciun. Traieste singur, fara niciun venit si are nevoie de bani. A absolvit in 1978 cursurile Sectiei instrumentale a Universitatii de Arte „George Enescu”, din Iasi, cu nota 9 la examenul de stat. „Eu am cel mai mare necaz din viata mea si am sa va rog sa-l publicati. Am 35 de ani de munca si toate conditiile de pensionare, doar ca nu am virsta. Imi mai trebuie un an si jumatate sa ies la pensie si singura mea dorinta este sa imbatrinesc mai repede. M-am simtit deosebit de bine la Filarmonica, am fost in multe turnee, dar nu mai lucrez acolo, am plecat pur si simplu cam de aproape un an”, spune violonistul. Ingenunchiat in strada cinta melodii din repertoriul românesc. Balada lui Ciprian Porumbescu, cintece ale lui Ion Dragoi. Uneori mai improvizeaza. El cinta, eu il fotografiez, mai vorbim din cind in cind. Bacnotele apar parca mai des in cutia viorii ale, ca si cum omul a devenit deodata vizibil pentru ceilalti oameni. Se opreste brusc si imi spune ca va cinta ceva pentru mine. De la primele acorduri ghicesc „Oh, Suzana”. „Nu dansati…”, remarca, a repros. Imi imaginez, doar, pentru citeva secunde cum ar fi sa schitez un dans saltaret in mijlocul strazii. N-o fac. „Eu am invatat sa cint in strada in strainatate, am facut-o in Franta, in Italia si in Germania, pentru ca asta este ceva frumos. Eu ma pricep sa cint la vioara, nu sint aici cersetor. In Occident nu se permite sa iesi pe strada si sa intinzi mina, trebuie sa oferi ceva. Am vazut la Paris mimi, am vazut cintareti pe strada, i-am filmat”, mai spune si cinta mai departe. Ma pregatesc sa plec dar ma opreste pentru o marturisire de dragoste. „Eu am un compozitor preferat, se cheama Georges Boulanger, unul dintre marii lautari ai nostri din Bucuresti cum este in Bacau Ion Dragoi. A plecat in Franta… Il iubesc pe Georges Boulanger. Omul asta a fost un foarte mare lautar si eu iubesc muzica lui si o cint pe strada. Una dintre piesele lui se cheama «Avant de mourir» („Inainte de a muri”, n.red.) si eu o sa v-o cint”. Pe corzile viorii subtiri ca firul unei vieti, Radu Paraschivescu merge la inima trecatorilor si catre inima mea. Departe se aud tobele in ritmul carora danseaza Capre si Calusari, dar vocea tinguitoare a viorii, de pe aceasta strada, vorbeste si mai simplu si mai direct despre trecerea anilor decit ritualurile din Alaiul datinilor si obiceiurilor. In buzunarul gentii rezemata de soldul sau sting vad gitul gol al unei sticle de alcool. Ar fi simplu de sunat la Filarmonica sa aflu daca povestea sa e adevarata pina la ultimul detaliu dar parca nici nu conteaza. Mi-e suficient sa stiu ca a fost unul dintre instrumentistii apreciati ai orchestrei simfonice bacauane. Iar prezenta sa subtila si calda, cu sunetul delicat al viorii, in mijlocul ritmurilor urbane brutale a fost un neasteptat dar de Craciun. (Laura HUIBAN)