Daniel Ștefan POCOVNICU
Pentru cititorul care a urmărit, sper, această rubrică de la început, am astăzi la dispoziție un exemplu concret a ceea ce zapping-lectura ar putea desemna. Aici deja trebuie să deschid o paranteză: iată cum, fie și un modest articol de cotidian tinde, la un moment dat, să revendice statutul unui text neîntrerupt, chiar dacă – paradoxal? – intermitent, adică unul care se reînnoadă, vizibil sau mai puțin, în cadrul rubricii, de la o zi sau de la o săptămînă la alta. Pîna și lectura ziarului presupune un anume grad de familiaritate, nimic din detaliile vieții lui obișnuite nefiind lipsit de semnificație pentru o citire cu tot mai mult tîlc. A ști cine scrie nu e deloc fără însemnătate, după cum a-i urmări evoluția ritmică în pagina jurnalului îți permite să te familiarizezi cu sensurile de sub textul propriu-zis. Fiindcă, orice am face, oricît de superficiali ne-am strădui să apărem, fiecare text are formele sale, mai mult sau mai puțin nobile, de subtext, un fel de metrou al sensurilor, pe care-l putem folosi ca să ne mișcăm mai liber prin pagină, eventual mai repede și mai adînc. Adîncimea poate să ne trimită chiar în înțelegerea resorturilor intime ale omului care „a luat pana” ori „masează tastatura computerului cu subînțeles” pentru noi.
De pildă, e clar și pentru mine, așezat incomod pe scaunul autorului, de astă dată, că am ajuns la o asemenea rubrică tocmai dintr-o insatisfacție cauzată de pierderea interesului tinerilor pentru lectură, de rătăcirea rostului cărții la studenți, de stingerea plăcerii, dar și a datoriei, cititului la filologii de mai multe vîrste. Să mă lamentez e nedemn și, atunci, mi-am zis că n-ar strica să caut o altă „ieșire de urgență” din problema aceasta gravă.
Așa că mă întorc la exemplul promis. Pentru acei curioși, care și-ar permite curajul, „nebunesc” pentru unii, „dureros” pentru alții, de a cheltui suma de zece mii de lei pentru o revistă de treizeci și două de pagini, o recomand pe cea numită Observatorul cultural. Nu-i fac publicitate, în ciuda aparenței, ci vă invit să realizați cum o revistă culturală tînără tinde să se adapteze la coexistența diferitelor tipuri de discursuri și de suporturi, prin care are loc comunicarea astăzi. În paginile ei, cartea nu e neglijată, nici teatrul, muzica, artele plastice sau cele vizuale, dar se face și educația eventualei culturi de Internet, comunicării neîndoielnice stabilite prin acest păienjeniș (unde s-o fi ascunzînd paianjenul, oare?) de legături electronice la orice distanță.
Nu e ea întîia revistă culturală a țării care și-a elaborat o versiune electronică pe Internet, cred că de titlul acesta se bucură revista Dilema, însa Observatorul cultural deține întîietatea în privința interesului constant ce privește cultura de web. Asta în lumea revistelor culturale, fiindcă, altcumva, ziarul Adevărul are săptămînal o foarte atractivă pagină dedicată fenomenului informatic și internautic, deși mult mai tehnicistă și consumistă.
Meritul deosebit al revistei este ca monitorizează cu multă atenție reacția cititorului la această apariție real-virtuală. De aici putem vedea cît de important a devenit computerul pentru modelarea teoretică a fenomenelor cu tentă sociologică. Fără să poată fi nicidecum infailibil, ca, de altfel, orice altă unealtă elaborată de om, ordinatorul servește în mare măsură la concretizarea feed-back-ului comunicării postmoderne. Pentru producătorul sau creatorul de astăzi, problema pieții a fost tradusă în termenii, mai sofisticați și mai savuroși, ai interacțiunii comunicaționale. Dacă, odinioară, scriitorul își permitea luxul să nu știe și să nu vrea să știe cine-i sînt cititorii, ce vor ei, dacă le plac operele lui sau nu, astăzi lucrurile par să se schimbe radical. Nici atunci nu lipseau cu desavîrșire autorii care să se intereseze, într-un mod voalat, de soarta celui pentru care, pînă la urmă, scrie, căci literatura își trage o bună parte din seve chiar din arta retoricii, arta de a-i cîștiga pe ceilalți prin discurs. Avem la dispoziție sute de cărți în care putem găsi cuvinte foarte politicoase adresate de autor destinatarului său. De fapt, abia modernitatea, nihilismul și individualismul par să fi încercat să spulbere această legatură intimă cu totul specială. Dar rămîne de discutat, în alt cadru, măsura în care tendința aceasta a fost mai mult decît un procedeu retoric insolit, o antifrază, adică o contradicție implantată de autor cu scopul premeditat de a provoca ambiția cititorului rănit în orgoliul propriu. Să-ți declari scriitura drept o afacere strict personală, să devii ermetic ca Mallarmé, e și o metodă de a-l stîrni mai abitir pe cel care, altădată, deținea privilegiul de a-i fi adresată această producție!
Dacă presa scrisă tinde, cum arătam altădată, să-și cheme cititorul la comunicare activă și creativă, oferind tot mai mult spațiu opiniei individuale și neprofesioniste, acest nou tip de presă, care s-a orientat spre interacțiunea cu mediile electronice și „virtuale”, rămînînd, însă, mai departe, pe suportul hîrtiei, beneficiază de avantajele cortexurilor electronice, care țin sub observație rețeaua cu viața ei. Într-un număr recent al revistei despre care vă vorbesc, putem citi despre procesul complex de monitorizare a pieții de cititori pe Internet, care citesc astfel revista cu pricina. Ni se oferă o serie de date, dintre care unele foarte tehnice, iar altele, mai semnificative, după părerea mea, pentru punerea în evidență a cititorului de noua generație, eventual a zapping-lectorului. O remarcă merită retinuță: tirajul revistei n-a pierdut din cauza editării sale on-line, există doua categorii distincte de cititori: de pe hîrtie și de pe monitor. Dar zapping-lectorul e undeva între ei!
Lasă un răspuns