• Gheorghe Nour a fost arestat la 20 de ani, cînd era boboc de facultate • aproape patru ani de zile a trăit pe pielea lui ororile închisorilor comuniste • în temniță a fost coleg de celulă cu Radu Cîmpeanu și Gheorghe Robu • ieșit din pușcărie, a plecat cu familia în Statele Unite • indemnizația de deținut politic a lăsat-o părinților lui, împreună cu alte ajutoare trimise din America
Gheorghe Nour are 65 de ani. Viața lui, ca a oricărui om, a fost presărată de necazuri. În cazul lui, acestea au început însă mult prea devreme, la o vîrstă cînd majoritatea dintre noi încă mai copilărim. Și nu orice fel de necazuri. La doar 20 de ani, Gheorghe Nour a luat contact direct cu „interviurile securității” și ororile închisorilor comuniste. Pînă la această vîrstă, viața tînărului plecat din Luncani să studieze la Bacău nu a avut nimic spectaculos. „Cînd a terminat liceul a vrut să dea la Comerț Exterior, dar pentru că unchiul său era cîrciumar a fost respins. Un an de zile a lucrat ca electrician, aproape de Mărgineni și a învățat engleza singur pentru facultate. A dat la Cluj în anul următor și a reușit printre primii. Cît timp a lucrat la Bacău a cunoscut o mîndruliță cam urîțică. La un bal, ea l-a invitat la dans, dar el a refuzat-o politicos. Rănită în orgoliu, fătuca unui important membru de partid și lucrător în securitate s-a plîns tatălui ei, care a început să-l sape. Nu a știut niciodată care este numele fetei. De aici au început toate necazurile”, își începe povestirea Constantin Nour, fratele fostului deținut politic. Intrat la Facultatea de Filologie din Cluj, secția engleză, Gheorghe Nour s-a crezut scăpat de securitate. Dar în iarna anului 1959, cînd s-a întors în vacanță la Bacău, a fost săltat și închis. Gică Nour, cum îi spun cei dragi, a fost condamnat la închisoare corecțională, de către Tribunalul Militar Iași. Avea doar 20 de ani. În sentința instanței i se aduc următoarele acuze: „Gheorghe Nour s-a manifestat dușmănos orînduirii de stat din țara noastră, ponegrind realizările clasei muncitoare. Asculta posturi de radio imperialiste (Vocea Americii și Europa Liberă), știri ce erau apoi comentate. Pe baza lor purta discuții cu ceilalți colegi, elogiind modul de viață din țările capitaliste, ponegrind realizările din țara noastră pe drumul construcției socialiste. Acestea cu toate că avea origini sănătoase, muncitorești, tatăl lui fiind ceferist. În 1956, cînd a fost Revoluția de la Budapesta, a opinat în public că aceasta a fost înfrîntă de intervenția armată a URSS și a susținut cauza rebelilor”.
Pentru toate aceste acuze și mai ales pentru aspirația către liberatate, tînărul consecvent în opiniile lui liberale a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Destinul lui a fost frînt dintr-o singură lovitură. Viața a căpătat pentru Gheorghe Nour alte auspicii. Sumbre, desprinse parcă dintr-un film de groază. Tînărul de 20 de ani a trebuit să se adapteze regimului inuman din închisorile totalitariste.
În 1963 a fost eliberat, printr-un decret al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, după ce a petrecut aproape patru ani prin diferite închisori. „A fost la Jilava, Aiud, Gherla, Giurgeni și Văcărești. Era mutat din temniță în temniță odată la șase luni pentru a nu se familiariza cu locurile. Asta era politica regimului. Așa își ștergeau mai ușor urmele ororilor. La Canal a fost pus să care saci de peste 80 de kilograme, să taie stuf, să sape. De multe ori era bătut crunt pentru că pica sub povara greutății. Noi n-am știut nimic despre el în trei ani de zile. A stat închis și la carceră, fiind considerat un element periculos. În detenție a fost coleg de celulă cu Radu Cîmpeanu și Gheorghe Robu. Seara se adunau în colonie și făceau schimburi de opinii, comentau știrile care pătrundeau la ei prin pereții închisorii și învățau unii de la alții. Majoritatea deținuților proveneau dintre intelectuali și singura lor alinare erau orele ținute de fiecare arestat. Gică îi învăța pe ceilalți colegi engleza, Cîmpeanu preda filozofie și istorie, Robu drept. Deținuții luau lecțiile pe cutii de chibrituri sau orice altă bucățică de hîrtie. Totul se desfășura în mare taină”, ne mai povestește Constantin Nour despre perioada de carceră a fratelui lui.
În decurs de patru ani, Gheorghe Nour a pătimit cît alții într-o viață. A văzut cum îi erau uciși colegii de către gardieni. „Erau scoși din celule și puși cu mîinile pe gard. Se dădea drumul curentului electric și erau omorîți. În raport se scria că au încercat să evadeze. Cînd Gică era scos afară sau mutat în altă carceră, cerea întotdeauna, de frica acestor înscenări, să fie încătușat la mîini și la picioare. Odată a fost aspru pedepsit pentru că paznicii l-au auzit adresîndu-i-se lui Cîmpeanu cu «domnule», în loc de «tovarășe». S-a îmbolnăvit datorită rănilor provocate de cătușe, a condițiilor inumane în care trăiau deținuții, a mîncării care nu mai așa nu putea fi numită, a aerului umed, lipsa apei, de TBC și icter negru. Singurul medicament cu care erau tratate toate bolile era iodul. Hrana era un fel de terci sau mămăligă dospită, veche de trei-patru zile. Nu puteau bea o lingură de apă curată. Bătăile erau administrate zilnic. Gică, dacă vedea că un paznic se comporta inuman cu un deținut obiecta mereu, lucru care atrăgea asupra lui tot felul de pedepse. Cîmpeanu încerca mereu să-i spună să tacă din gură, că e tînăr și aștia nu vor altceva decît să-l bage în mormînt, dar el era tînăr și mereu revoltat”, mai istorisește din suferințele fratelui său, Constantin Nour.
Cînd a fost eliberat, Gică nu a vrut să povestească nimic familiei lui despre ororile trăite în închisorile comuniste. În timp, după ce a revenit la o viață cît de cît normală, a început să le facă
destăinuiri. Cei trei ani de închisoare au făcut din tînărul june o umbră. În primul an de eliberare a stat mai mult în spital pentru a se vindeca. Apoi s-a înscris la Colegiu Tehnic din Bacău, după care s-a mutat la București. A încercat să-și ia viața de la capăt. A reușit, dar regimul comunist nu i-a permis nici un fel de avansare. A fost ținut mereu la stadiu de muncitor, cu toate că tînărul aspira spre mai mult. În București s-a căsătorit și a vrut să plece cu familia într-o excursie organizată în Cehoslovacia. I s-au acceptat toate actele, dar cînd să plece, securitatea și-a amintit de el și plecarea nu a mai fost cu putință.
Asta a fost picătura care a umplut paharul. În mintea lui Gică Nour a încolțit un singur gînd: să plece în Statele Unite. Și nu oricum, ci legal. A depus dosar de plecare direct la Comitetul Central. „În total, erau atunci vreo 55 de dosare, dar numai șapte au fost admise. Demersul lui a atras alte declarații la securitate. Erau intervievați pe rînd. El, apoi soția. Trebuia să-și expună toate motivele plecării. Gică avea mereu același răspuns, dorința de libertate. Securitatea a încercat aproape doi ani să afle cine îl așteaptă acolo. Răspunsul, invariabil, același: «poporul american și libertatea». A plecat cu semnătura lui Ceaușescu pe pașaport”, ne mai spune fratele lui Gică. Pentru a pleca spre pămîntul făgăduinței, fostul deținut a trebuit să-și vîndă tot din casă. Apartamentul, proprietate personală, a fost confiscat de regimul comunist. A părăsit România în 1978, renunțînd la cetățenie. După Revoluția din 1989, Gheorghe Nour a făcut toate demersurile pentru a-și recăpăta cetățenia și drepturile odată cu ea, cu toate că în America și-a găsit liniștea, fericirea și libertatea atît de dorite la 20 de ani.
Pentru suferințele acumulate în carcerele totalitariste, statul nostru acordă îi acordă lui Gheorghe Nour, ca și altora în situația lui o indemnizație lunară de circa 400.000 de lei, pentru fiecare an de chinuri în temnițele comuniste. Aceste persoane mai au dreptul la asistență medicală și medicamente gratuite, bilet de tratament gratuit, scutire la abonamentul radio – TV și telefon, precum și la un loc de veci gratuit. De acești bani pot beneficia titularii, sau urmașii acestora.
Gheorghe Nour l-a mandatat pe fratele lui, Constantin, rămas în Bacău, să se ocupe de obținerea tuturor drepturilor ce i se cuvin. Banii sînt lăsați părinților lui Gică, care sînt foarte bătrîni și bolnavi. Prin suferințe asemănătoare au trecut alte 28 de persoane care au depus dosare la Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială (DGMSS) Bacău. Actele au fost analizate și vor va urma acordarea indemnizațiilor cuvenite. „Au fost însă și cazuri în care nouă dosare au fost respinse. Acești oameni au suferit și ei, dar nu se încadrează în condițiile prevăzute de lege. Solicitanții fie au fost prizonieri în alte țări, ca Germania, și nu URSS, cum se prevede, fie au fost condamnați penal și nu au executat pedeapsa, fie au fost închiși înainte de 1945”, ne-a declarat Teodor Agachi, director general la DGMSS Bacău. (Claudiu TĂNĂSESCU, Ioana HAGIMĂ)
Lasă un răspuns