Un om disperat

Am văzut un tată disperat. Locuitor al orașului Buhuși, el ajunsese la Bacău în căutarea copilului său. Din cîte mi-a spus, Nicușor plecase de două zile de-acasă. De fapt fugise de-acasă! „S-a înhăitat cu niște aurolaci și a fugit. în Buhuși l-am prins, de cîteva ori, cu băieții aceia. Și el avea o pungă la gură și trăgea drogul acela nenorocit. L-am adus acasă și l-am bătut… Ce era să fac?”. Nicușor are 10 ani. „E un băiețel blond, frumos, dar în ultimul timp a devenit de nerecunoscut…”. Cuvintele tatălui îmi amintesc de faptul că – întîmplare, sau nu?! – , chiar ceva mai înainte am întîlnit în fața unui bloc din piața centrală a Bacăului un copil care se droga. M-am apropiat de el și am încercat să-i spun cîteva cuvinte, dar după două vorbe mi-am dat seama că nu am cu cine vorbi. Copilul abia se ținea pe picioare și mă privea cu ochi pierduți. Am plecat cuprins de tristețe. Sînt prea mulți copiii care fac asemenea treburi, nenorocindu-și viața. Nu știu de unde au apărut după 1989. Inainte nu exista cuvîntul „aurolac”. Acum, îi vezi peste tot. Sînt un fel de obișnuință a vieții noastre citadine. La auzul spuselor omului aceluia mi-am dat seama, imediat, că despre copilul pe care-l văzusem era vorba. „L-am văzut cu o jumătate de oră mai înainte… Haideți cu mine, poate îl găsim”. Și, împreună cu bărbatul din Buhuși am pornit spre Piața Centrală. Pe drum, omul mi-a mai spus că mai are acasă trei copii, ăsta – Nicușor, e cel mai mare. „Eu cu nevastă-mea muncim prin Blăgești, la strînsul recoltelor. Mai cîștigăm un ban, că amîndoi am fost muncitori la Postav și am fost dați în șomaj. Fabrica era viața noastră, a buhușenilor, dar acum e moartă și, parcă, morți sîntem și noi și orașul…! Băieții stau acasă, cu mama mea, care e bătrînă și ăsta mai mare, în loc să meargă la școală s-a înhăitat cu o gașcă de aurolaci și le-a luat obiceiul, dacă-i obicei sau boală!…”. Omul, să aibă 40 – 45 de ani. E nebărbierit și nedormit și are lacrimi în ochi. Se vede că-i un om la locul lui, cum se spune. Ajungem în Piața Centrală, trecem prin dreptul blocului unde îl întîlnisem, dar copilul dispăruse. L-am căutat, împreună, preț de vreun ceas, dar fără rezultat. Singurul rezultat, dacă-i pot spune așa, e că în acest timp am aflat cît de grea și nedreaptă e viața unor oameni care, datorită sărăciei, mizeriei, își văd copiii ajunși în situații- limită. Ne-am despărțit, lăsîndu-l singur cu durerea lui. Sînt convins că în cele din urmă își va găsi copilul. Dar nu sînt convins dacă îl va purtea readuce pe drumul cel bun, dacă nu l-a pierdut definitiv…! (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!