Un veac printre oameni

Unul dintre concitadinii noștri aniversează, astăzi, venerabila vîrstă de 100 de ani. Elena Untilă, din Bacău, împlinește un secol de existență, cu inima tînără și cu sentimentul că trecerea timpului nu a lăsat doar amintiri vesele sau triste, ci și pe cel al utilității. În municipiul Bacău mai există încă trei persoane trecute de 100 de ani – Olimpia Bernod, născută în 3 septembrie 1902, Ana Epstin, născută în 10 iulie 1901 și Gheorghe Săndulescu, născut în 28 mai 1902.Viața e o luptă perpetuă cu greutățile, le învingi doar dacă te iei la trîntă cu ele – se mărturisește distinsa doamnă.

Doamna celor 100 de ani

De la fereastra apartamentului unui bloc din Aleea Parcului, o doamnă în vîrstă, cu părul nins de curgerea anilor, privește tăcută jocul neastîmpărat al fulgilor de nea. Ajungînd la colțul blocului, înainte de intrarea în aleea principală, trecătorii își mai aruncă privirile spre geamurile de la primul etaj, plecînd capetele în semn de binețe pentru doamna de la fereastră. Și, fiecăruia, doamna le răspunde cu cîte un zîmbet blajin și cu o ușoară legănare a mîinilor obosite, drept mulțumire și binecuvîntare pentru frumosul lor gest. Apoi se retrage la măsuța din sufragerie să depene, împreună cu nora sa, Puia, sumedenie de amintiri.

Doamna Elena Untilă sau „doamna celor 100 de ani”, cum au botezat-o recent locatarii de la „26”, intră la 15 ianuarie în al doilea veac al existenței sale. S-a născut la Chișinău, în vremea regimului țarist, cînd etniile căzăcești stăpîneau ținuturile dintre Nistru și Prut. Ca fiecare român basarabean, a simțit povara ocupației străine, dar a trăit și bucuria de la 1918, cînd „Sfatul țării” a hotărît realipirea Basarabiei la patria-mumă. După vreo două decenii, vremurile s-au tulburat din nou. Împreună cu soțul, Anatolie Untilă, și unicul lor fiu, Petrică, doamna Elena a luat calea pribegiei. A revenit la Chișinău îndată ce trupele române au trecut Prutul, eliberînd pămîntul strămoșesc ocupat. În ’44, însă, a urmat un alt calvar, rătăcind prin multe localități ale țării și stabilindu-se în cele din urmă la Bacău. Prin 1952, prigoana asupra basarabenilor care n-au acceptat invazia sovietică a slăbit întrucîtva. Așa se explică numirea în funcția de director al fostei Întreprinderi regionale „Agrosem” Bacău a inginerului agronom Anatolie Untilă.

„Doamne, cum au mai trecut anii!”, spune adesea, suspinînd, bătrîna doamnă. Și lacrimile îi inundă obrajii stafidiți. Scoate apoi două fotografii din albumul de pe masă și continuă: „Acesta-i Anatolie, soțul. S-a prăpădit în ’77, iar aici e Petrică, fiul meu, care s-a stins fulgerător, acum patru ani și jumătate. Oftează și începe să plîngă. Nora sa, Puia, o cuprinde cu brațele și stau așa minute în șir, alinîndu-și durererea.

Anticipînd evenimentul de astăzi, venisem să ofer un buchet de flori doamnei Untilă, la împlinirea unui veac de existență și m-am simțit cuprins de vîltoarea unor întîmplări inedite, istorisite de către „doamna celor 100 de ani” pe care o cunoscusem, prin fiul său, acum mai bine de patru decenii. Mi-am luat rămas bun de la sărbătorită și i-am urat încă un secol de viață. Mi-a mulțumit cu obișnuita-i blîndețe și mi-a zîmbit călduros. Optimismul renăscuse iarăși pe chipul acestei ființe care a reușit să străbată un întreg veac. La mulți ani, distinsă doamnă! (Toma JĂMNEALĂ)