Unde mergem noi, domnule?

Nu știu cum, Doamne iartă-mă, se face, că dracul își bagă coada în cele sfinte taman în zile de mare sărbătoare. Și, ca un făcut, reușește să dezbine și să facă dușmani de moarte oameni care până mai ieri erau prieteni nedespărțiți și mergeau împreună, duminică de duminică, la biserică. Ultima ispravă, de care a auzit deja o țară întreagă, s-a petrecut în satul Cernu, din comuna băcăuană Poduri, chiar de Sărbătoarea Înălțării Domnului, unde Preasfințitul Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul, însoțit de un alai de preoți, au fost huiduți și înjurați ca la ușa cortului de o mână de credincioși adunați, spuneau ei, să-i ia apărarea fostului preot paroh. Și asta în timp ce, la doar câțiva metri de ei, în casă, familia se strânsese la căpătâiul unei bătrâne de 85 de ani, pregătită pentru înmormântare. Reacția mulțimii a devenit și mai virulentă și a fost cu greu stăpânită de polițiști, în momentul în care mai-marii bisericii au descins dintr-o mașină de lux de zeci de mii de euro, cam cât averea adunată la un loc a multor protestatari. Atunci, oamenii au uitat de cele sfinte și, brusc, banii au devenit un alt prilej de gâlceavă. Și cazul nu este singular.

Chiar de Duminica Floriilor, enoriașii din Lipova au fost la un pas să pună lacăt pe biserică și să-l ia la bătaie dar nu pe preot, așa cum a devenit deja o tradiție, ci pe clopotar. Care, chipurile, s-ar fi îmbogățit de pe urma slujitorilor bisericii, obligați să cotizeze pentru fiecare serviciu religios prestat. Și tot ca de fiecare dată, s-a lăsat cu înjurături, cu îmbrânceli și cu poliție. Tot în județ, un fost preot paroh din Sascut dat afară de Episcopie cu scandal și-a făcut propria biserică, în timp ce preotul din penitenciar introducea telefoane mobile ascunse sub sutană. Chiar și în aceste condiții, sondajele mențin instituția Bisericii ca fiind aceea în care românii au cea mai mare încredere. Dar cu totul altul ar fi acest rezultat dacă s-ar pune întrebarea câtă încredere mai au românii în preoți. Totuși, nu există zi de duminică sau de sărbătoare lăsate de la Dumnezeu în care jurnalele de știri să nu fie invadate de cozi uriașe de enoriași ce așteaptă răbdători să pupe cine știe ce moaște, sau de minuni apărute peste noapte deasupra unui grătar încins devenit, în mod miraculos, loc de pelerinaj. Pupatul moaștelor a devent chiar un sport național, astfel că aproape nu a mai mirat pe nimeni când, zilele trecute, o enoriașă a reușit să ajungă la moaște și să scape vie din biserică după care, la ieșire, din obișnuință și cu gândul la rugăciune, și-a mai făcut câteva cruci și a pupat cu sârg “sfântul microfon” al unui reporter tv. Desigur, până la urmă, preoții sunt și ei oameni și nimic din ce-i lumesc nu le este străin. Din păcate, devin subiecte de presă și de comentarii doar atunci când sunt ținta unui scandal sau, mai rău, când ajung după gratii. Nu puține sunt însă situațiile în care slujitorii Bisericii își trăiesc menirea pentru care au îmbrăcat haina sfântă și, din puținul pe care îl au, oferă ajutor semenilor lor aflați în suferință.

Nu este corect să-i punem pe toți într-o oală și să generalizăm. Cu siguranță sunt slujitori ai Bisericii care nu trăiesc numai pentru burtă și avere, sunt sincer preocupați de nevoile enoriașilor. Preoții sunt aceia cărora li s-a încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească prin botez, ne îndreaptă în viață prin taina căsătoriei, își apleacă urechile la mărturisirile noastre în clipele de cumpănă, sau stau la căpătâiul celui aflat pe ultimul drum pentru a-i ierta păcatele cele lumești.
Însă, când cuvintele tac, intrăm în imaginile unei Siberiade românești de final de “Moromeții” către care cei doi, tată și fiu, se îndreaptă neîncrezători: ”Unde mergem noi, domnule?”.