Ungurii, austriecii şi OZN-ul

De Rusalii, am fost şi eu la graniţa fostului Imperiu Austro-Ungar, să văd ce dezmăţ iredentist şi şovin mai pun la cale ungurii. Am ales altă zonă, pentru că la Ghimeş lucrurile erau fumate.

Am fost la fosta graniţă a Imperiului, care trecea prin comuna suceveană Calafindeşti. De fapt, fosta graniţă cu România a Bucovinei de Sud. Încă din zori am ras şi un rachiu de sfeclă, aşa că m-am dus cu mult curaj. Acolo, am cântat din toţi rărunchii “Noi suntem români”, “Noi de-aicea nu plecăm”, “Şi-altă dată o s-o facem şi mai lată”, precum şi câteva şlagăre din repertoriul internaţional, ale unor cantautori cunoscuţi pe toate meridianele.

Am urlat că nu ne vindem ţara, le-am urat un călduros “sictir”, am dat din mâini şi din picioare şi, în general, am făcut mare gălăgie, ba am ţinut şi o emoţionantă slujbă religioasă, unde am fost şi predicator şi totodată un bun ascultător, fiindcă alt român de acelaşi rit nu mai era pe acolo. Elementul de forţă, pe care l-am pregătit îndelung şi minuţios, a fost arderea unor bancnote de pe vremea lui Pazvante Chioru’, emise în Imperiu, pe care le aveam pe acasă.

La un moment dat, am remarcat că în jurul meu era o linişte nefirească. “Am învins fără să trag un singur foc de armă! I-am redus la tăcere!”, mi-am spus cu bucurie şi cu gândul la o eventuală medalie primită la Cotroceni.

Sau, de ce nu, o garsonieră, un garaj, un teren colea, măcar nişte bilete de autobuz, aşa cum se dau revoluţionarilor. Precaut, cu repeziciune, am făcut ochii roată să evaluez situaţia conflictului, dar atunci am crezut că mă ia cu leşin de la glandă, suită brusc pân’ la lingurică: în jur nu era nimeni! Nici ţipenie de om sau altă vietate! Doar pădure adâncă, foşnet de frunze şi un şanţ aproape topit de vreme, vestigiu al fostei frontiere.

Unde-s ungurii iredentişti şi şovini, care acum ar fi trebuit să se uite cu admiraţie temătoare şi umilinţă la mine, The Braveheart? Unde-s austriecii xenofobi? Dar au fost oare? Au fost la vremea lor, iar mărturie stau, pierdute prin pădure, tranşee şi foste amenajări de cuiburi de mitralieră ale grănicerilor, acum roase şi ele de ploi şi râturi de mistreţi.

Cazemate minuscule, valuri de pămînt în spatele cărora îşi mâncau conservele, îşi miroseau unii altora sudoarea, se uitau la pozele de familie. Sau din Playboy, dacă ar fi avut norocul să se nască 50 de ani mai târziu.

După care au plecat în ţările lor şi nu-i mai doare nici la bască de noi. Atât doar, că în drumul lor spre casă, unii s-au rătăcit, au dat în dambla şi se învîrt în cerc, precum curcile bete.

Cu ciclicitate de un an, cercul îi readuce pe aici. Îi recunoasteţi uşor, fiindcă poartă nişte steaguri cernite pe care scrie Trianon. Mă gândesc că o fi numele vreunei clinici de psihiatrie, la care vor musai să ajungă, de aproape un veac. Să îi ajutăm, părerea mea!