Ușa de la bloc

…Mai mult ca sigur, mă veți întreba: „Domnule, n-ai mai avut nici o idee mai acătării și, acum, «te legi» de ușa de la bloc…? Ce ți-a venit?”. Da, s-ar părea că ușa prin care intri și ieși zilnic din blocul tău e ceva banal. Ceva de neluat în seamă. Ceva de trecut cu vederea… Prin anii ’80 am fost extrem de neplăcut surprins cînd, după ce am condus prin județ o echipă de ziariști din fosta Republică Federală a Germaniei, într-un ziar care mi-a fost trimis acasă unul dintre ziariști a scris că românii trăiesc în „silozuri” locuibile, că un argument în acest sens îl constituie înseși „intrările în blocuri”; intrări triste, cu uși fantomatice, de cavou…! M-am întristat pentru că nu acesta era adevărul în totalitate. Zic „în totalitate”, întrucît excepții – în bine și rău – se găseau la tot pasul. Am citit, deci, articolul – tradus de o ilustră profesoară de Germană din orașul meu – și mi-am zis că așa se scrie istoria… Acum, însă, în ultimii ani tot mai mult mă gîndesc la scrisul acelui coleg de breaslă din Germania și tot mai mult îi dau dreptate. Se pare că abia acum sînt adeverite spusele sale. Blocurile noastre – în afara celor din zonele centrale și, desigur, în afara celor construite după ’89, acestea fiind vreo două sau, poate, trei, seamănă tot mai mult cu niște „silozuri locuibile”. Tencuieli căzute, murdărite de vitregiile naturii, geamuri, în mare parte, murdare și ele, pereți coșcoviți, culori spălăcite ce-ți evocă, mai degrabă, zidurile unor închisori părăsite, toate acestea te duc cu gîndul nu numai la lipsa spiritului gospodăresc de care dau dovadă locatarii respectivi, ci și la condiția lor socială, la veniturile lor financiare. Căci, acum, locatarii au datoria să-și întrețină și casa scărilor, dar și clădirea, în ansamblul ei. Mulți, însă, nu știu lucrul acesta. Mi-a zis, mai zilele trecute, un vechi amic: „Cred că mă mut din blocul în care stau de treizeci de ani! Știi, eu sînt șef de scară, și au venit la mine mai mulți vecini și m-au luat la rost că de ce nu merg la Primărie să vină cei de acolo să constate cum arată casa scării și să trimită oameni să văruiască! Au rămas tare descumpăniți vecinii mei cînd le-am spus că e datoria noastră să îngrijim de casa scării, dar și de bloc, pentru că doar noi sîntem proprietari. Au țipat la mine, m-au jignit că inventez, cică, așa că mă mut, nu vreau să mai locuiesc aici; chiar mi-am găsit o casă unde să mă mut”. Acestea mi le-a spus amicul meu, iar eu l-am completat într-un fel spunîndu-i că tocmai am fost la o editură care se află pe strada Războieni, la nr. 7, pe scara D, și mai că nu mi-a venit să intru! Ușa aceea, Doamne!, ușa aceea zici că e ușa unei celule de pușcărie! Din metal greu, de o culoare respingătoare, cu încuietoarea „asortată” cu un șurub. Și e un bloc chiar din centrul Bacăului, unde nu locuiește oricine?! Iar ușa de la intrare e chiar „cartea de vizită” a celor ce locuiesc acolo! Și iar mă gîndesc la ziaristul acela din Stuttgard – Germania. Cred că acum, dacă ar mai veni și ar mai scrie, ar putea reitera fără nici un fel de reținere aceleași aprecieri de acum douăzeci de ani…

Eugen VERMAN metal greu, de o culoare res

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!