Se spune că balada Miorița s-a născut pe Valea Cașinului. Zona a intrat de mult în legendă, dinainte ca pașii lui Alecu Russo să poposească „pe-o gură de rai” pentru a descoperi povestea în versuri ce definește, în cuvinte simple și tainice, destinul unui popor. Pentru cine vizitează măcar o dată aceste meleaguri, aflate la marginea județului Bacău, concluzia este una singură: nimic din ceea ce este frumos nu este străin acestor locuri. Un călător mai mistic ar putea spune că, în peregrinările sale pe pămînt, Dumnezeu a creat spre mîngîierea unor oameni din Moldova, o vale a lor, Valea Cașinului. Prin Pasul Cașin, călătorul poate trece ușor spre Transilvania. Pe aici au trecut de-a lungul secolelor căruțele spre tîrgurile organizate dincolo de munții Vrancei. Aici a fost granița cu țara de dincolo de păduri, cînd aceasta era stăpînită de Imperiul Austro-Ungar. Pe aici a fost și linia frontului. Ici-colo, la marginea drumului mai străjuiesc, năpădite de buruieni, cazemate ridicate de armata română care a ținut piept trupelor germane în primul război mondial. Sînt fărîme de istorie. Tot, aici te întîmpină generos apa Cașinului, al cărui nume, cel puțin în zilele de toamnă timpurie, nu se regăsește în apa tulbure, așa cum s-ar traduce numele de „Cașin”. Dimpotrivă, este un pîrîu limpede ca cristalul, în care, cu puțin noroc, poți zări păstrăvii năzdrăvani ce se ascund iute de privirile trecătorilor, urcînd spre izvoarele din munți. Pîrîiașul, neînscris, după zisele unora, în toate hărțile de geografie, pentru că este prea mic, este găzduit de-o parte și alta de Măgura Cașinului, Fata Moartă sau Clăbucul. Locuri în care istoria se întretaie cu legenda, fapt pentru care nu poți găsi cuvinte potrivite menite să redea în scris ceea ce îți poate oferi doar privirea. Bunăstarea gospodarilor din zonă nu e greu de înțeles. Și-au păstrat și astăzi îndeletnicirile de mii de ani, între care, la loc de cinste, se află păstoritul. Chiar dacă acum copiii merg la școală în haine noi, iar bătrînii s-au adaptat vremurilor cu îmbrăcămintea, farmecul costumelor populare se mai păstrează, iar gospodarii locului păstrează la loc de cinste zestrea înaintașilor. Spre deosebire de alte comunități rurale, gospodăria de partid și cooperativismul comunist nu au afectat prea tare proprietatea privată. Așa că oamenii și-au putut vedea de treburile lor.
O mănăstire cu ziduri de piatră
În inima comunei Mănăstirea Cașin străjuiește unul dintre cele mai frumoase și impunătoare monumente istorice ale județului Bacău. Fosta mănăstire Cașin, zidită în urmă cu 350 de ani, între 1653 – 1658, de voievodul Gheorghe Ștefan, despre care astăzi se știu puține lucruri, străjuiește, ca un credincios statornic, aceste locuri binecuvîntate de Dumnezeu. Călătorului aflat în graba mașinii ori în simplă admirație a peisajului, ce nu a scăpat altădată nici lui Vlahuță, nu-i este greu să întrezărească, pe un mic platou, pe drumul ce străbate comuna Mănăstirea Cașin, un ansamblu istoric ce aduce mult cu consacratele mănăstiri Secu sau Neamț. Adică ziduri groase, înalte, făcute din piatră de rîu, armonios șlefuite, avînd o grosime de peste un metru, din centrul cărora răsare generos o turlă albă. Prevăzute cu creneluri de apărare, prin care altădată oamenii băgau flintele pentru a se apăra de dușmani, zidurile mănăstirii conferă o primă notă aparte acestui loc. Am intrat în sfîntul lăcaș, nu înainte de a trece pe sub turnul clopotniță, amplasat la intrare în partea de est a incintei. Un turn nu foarte înalt, dar ridicat într-o poziție trategică. Și aceasta întrucît, dacă urci în spațiul unde doar clopotul și clopotarul își găsesc locul, ți se oferă o imagine impresionată a întregii Văi a Cașinului.
Tronul Reginei Maria se păstrează în turnul mănăstirii
În acest turn, preotul Dan Miloiu a depus spre păstrare, în speranța creării unui mic muzeu, tronul Reginei Maria. „Vreau să fac și aici un mic muzeu, așa cum avem și jos”, ne-a spus preotul. Un jilț de lemn, negru, destul de simplu ca realizare arhitecturală, în centrul căruia se mai păstrează chipul Mîntuitorului. „Regina Maria a devenit o regină populară, cunoscută de toată lumea din această zonă. Oamenii o considerau ocrotitoarea acestor frumoase meleaguri, deoarece deseori îi proteja pe răniții de pe fron și din spitalele de război. La sfîrșitul războiului, regele Ferdinand și regina Maria nu au uitat mănăstirea Cașin. Se spune că în fiecare noapte de înviere veneau aici însoțiți de generalul Averescu și istoricul Nicoale Iorga. Asistau la slujba religioasă, depuneau lumînări pentru cei morți și pleacau spre Oituz. În semn de respect, oamenii locului au făcut o strană regală destinată reginei”, ne-a povestit preotul Miloiu. De altfel, așa cum avea să ne spună părintele Daniel, după terminarea primului război mondial regina, în semn de prețuire față de acest lăcaș sfînt, a construit în București o biserică ce poartă numele „biserica Mănăstirea Cașin”. Turla mai poartă cu sine și istoria neelucidată a unor actori ambulanți de teatru, așa cum erau mulți din secolul al XIX-lea, care au jucat într-o piesă scrisă de Alecu Russo, în care era satirizat domnitorul Sturdza. Urmările suportate de soții Teodorini au fost grele. Au fost închiși în acest turn. Ce-o fi pățind bieții oameni nu mai știe nimeni, tot așa cum nimeni nu-și mai amintește ce piesă de teatru o fi scriind Alecu Russo atît de sărată încît să trezească oprobiul și mînia voievodului de la Iași.
Biserica Mănăstirii Cașin, o poartă spre cer, înălțată de voievodul Gheorghe Ștefan
Am coborît încet pe treptele de piatră din turlă și ne-am apropiat de poarta spre cer, de biserică. „Seamănă foarte bine cu biserica mănăstirii Golia din Iași, doar că nu se găsesc capitelurile acelei biserici. Însă din punct de vedere arhitectural seamănă foarte mult. Se pare că pentru construcția acestui sfînt lăcaș au fost aduși aceiași meșteri”, a spus preotul. Un mic paradox s-ar putea spune, dacă ținem cont că ctitorul, Gheorghe Ștefan, a fost unul dintre cei mai îndîrjiți potrivnici ai lui Vasile Lupu, pe care l-a și alungat de la domnie în 1653, fără a avea șansa de a domni nici măcar jumătate din cît a domnitul predecesorul său. Ușa de intrare în sfîntul lăcaș s-a deschis greu. Făcută din lemn masiv, ea a fost îmbrăcată în metal în urmă cu 170 de ani, după cum stă inscripționat pe una dintre ele, unde alături de numele unui ieromonah apare anul 1839. Era vremea cînd mănăstirea Cașin aparținea călugărilor greci, cărora le era închinată. „Mănăstirea a fost transformată în biserică de mir în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În 1863, au fost secularizate averile mănăstirești și, între mănăstirile închinate grecilor se afla și aceasta din Cașin. Cînd au plecat de aici, călugării greci au luat cu ei toate documentele, inclusiv cărți de cult, icoane și acte. De atunci, pînă astăzi, biserica este una de mir”, ne-a explicat preotul Miloiu.
Pictura bisericii, o lucrare de licență de nota zece a unor tineri artiști
Interiorul este impozant. Pictura, vie și clară, îmbogățește în mod evident frumusețea bisericii. Scenele biblice, minunile Mîntuitorului Iisus Hristos, profeții, toate acestea au fost oglindite într-o pictură realizată de profesorul Dumitru Bănică și un grup de studenți inimoși care au desăvîrșit lucrul în 1994, lucrarea de la mănăstirea Cașin devenind, după cum ne-a explciat preotul Miloiu, lucrarea de licență a tinerilor. Interesant, față de comuniunea credincioșilor cu înaintașii lor, este și faptul că, pe porțiuni discrete de zid, au fost înscrise numele tuturor enoriașilor din comună. Ca orice biserică veche, și cea din Mănăstirea Cașin a avut de suferit de pe urma intemperiilor naturii. „Părintele Marinel Ion a fost unul dintre cei care a contribuit inițial la refacerea acestei biserici distruse de cutremurul din 1977”, ne-a spus preotul Miloiu. Astăzi, dacă n-ar fi cineva să-ți povestească cu greu ți-ai putea da seama că acest lăcaș de cult, ce va purta cu sine spre veșnicia multe din tainele istoriei, a fost refăcut, în vremuri de răstriște, de slujitori inimoși ai altarului.
Farmecul acestei foste mănăstiri nu stă doar în biserica ce poartă hramul „Sfinții Voievozi”.
Stema Moldovei s-a păstrat înfruntînd veacurile și oamenii
În spațiul înconjurat de ziduri se află și alte semne ale trecutului, nu doar biserica. La mijlocul aleii ce duce spre pridvorul sfîntului lăcaș, pe partea dreaptă, stă în picioare, în mod inexplicabil, zidul care a constituit altădată intrarea în beciurile domnești. Pivnițele sînt ultimele vestigii ale palatului domnesc. Suficient însă pentru a-ți imagina cum arăta mănăstirea Cașin în urmă cu două-trei sute de ani. Ridicat din piatră masivă, ca și zidurile de incintă, zidul are în centru, sculptată în piatră, stema Moldovei din vremea lui Gheorghe Ștefan. O stemă pe care, cu mult curaj, cititorul mănăstirii a pus coroana regală. Se pare că este unul dintre puținele monumente în aer liber ce păstrează această stemă, însemn al puterii voievodului care a încercat în cei șase ani de domnie să ducă, fără succes, o campanie antiotomană. Deși au trecut patru secole, însemnul voievodal s-a păstrat foarte bine. Dincolo de această intrare se află beciurile. Dărăpănate, apăsate de pămînt și de trecerea timpului, acestea nu mai au nici o șansă de a fi refăcute. Cît de adînci sînt nu știu decît micuții neastîmpărați din sat, care se strecoară fără nici o teamă pînă în cele mai strîmte unghere. „Din cînd în cînd mai vin copii din sat pe aici și se joacă de-a v-ați ascunselea. Oricum, se pare că a existat și o ieșire secretă din mănăstire care ducea tocmai sus, spre Măgura”, a opinat preotul Miloiu.
Un muzeu al locului în curtea mănăstirii
Dacă frumusețea beciurilor s-a topit de-a lungul veacurilor, mai tristă este imaginea palatului domnesc din care n-au rămas decît niște bucăți de piatră presărate de plante și iarbă. „Nu prea aveți ce vedea aici”, ne-a explicat preotul. „Nu mai este nimic”. Am înțeles că atît palatul domnesc cît și chiliile călugărilor care au viețuit pe aceste meleaguri au fost distruse cu timpul.
Așa că ne-am îndreptat pașii spre micul muzeu realizat de preotul satului. Fără a avea pretenții, în sala special amenajată se pot zări prinse de perete cîteva costume populare, specifice zonei, pe care părintele Miloiu le-a colecționat de la oamenii din sat. Față în față, au fost aranjate cîteva icoane vechi, „cea mai rămas în biserică și ce-am mai putut găsi pe aici, deoarece multe au fost luate de greci, și o parte au fost duse la mănăstirea Bogdana”, după cum ne-a spus preotul. Nu lipsesc nici fotocopii din ziare mai vechi sau mai noi ce amintesc de trecerea și popasul familiei regale pe aceste locuri. „Vreau să facem ceva frumos aici și sper să reușesc pentru că încă se mai găsesc pe la oameni lucruri vechi și frumoase”.
(Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns