Varietăți critice

Despre cîntecele de petrecere

Constantin CĂLIN

în timp ce petrec, puțini oameni se gîndesc la înțelesurile cuvîntului „petrecere”, cuvînt vechi, din latinescul „per trajicere”. Toate sensurile, în afară de acela de „distracție”, sînt ignorate. E un paradox, căci, de obicei, petrecem cu cîntece, și nu unul, ci zeci dintre ele încearcă să ni le amintească. îndeosebi pe acela de „trecere” de la bucurie la suferință, de îmbătrînire.
Ca să se producă, orice petrecere are nevoie de un pretext, ba și de o filozofie. în foarte multe cazuri aceasta pare extrasă din versetul Ecclesiastului care spune că: „Nimic nu este mai bun pentru un om decît să mănînce și să bea și să-și desfăteze sufletul cu mulțumirea din munca sa”. Petrecînd, fiecare simte nevoia să-și justifice mai înalt, mai grav faptul de a petrece. Și atunci zice: „Că o viață are omul – una! / Nu-i păcat să-și bată joc de ea? / Că-altă viață nu-i dă nimenea; / Și a lui, nu poat’ să țină totdeauna!” De aci decurge și o altă idee: petrecerea trebuie să fie „lată”, abundentă („chef «uscat» n-am văzut”, declara cineva), întinsă pe o durată mare, ceea ce nu-i posibil decît dacă e variată. într-adevăr, stările diferă nu numai de la o zi la alta, dar și de la un ceas la altul, lucru bine bine intuit de cei care au compus cîntece de petrecere. Dovadă, iată, ritmurile cîtorva dintre ele: vivace, moderato, rar, tempo de vals, tempo de tango, repejor, tempo vivo, langsam, medium-fox, tempo de geampara, tempo de sîrbă, tempo de horă. Nu există rețete infailibile pentru combinarea lor, firesc e însă ca începuturile petrecerilor să fie mai lente iar finalurile împinse spre exaltare. Cam așa: „Zii una mai «săltăreață» / Ca la patru dimineață, / Ca la patru dimineață, / Cînd se duc oltenii-n piață. / Fir-ar să fie de viață, / Că-i subțire ca o ață! / Tragi de ea și zici că ține, / Și s-a rupt… cînd ți-e mai bine!”
Surprinzător, în cîntecele de petrecere aproape că niciodată nu se pomenește de mîncare. în schimb, sînt rare cele în care să nu se amintească de băutură, adică de vin, baza multor tovărășii umane: „Un pahar de vin, măi frate, / Dacă-l bei cu rost, / într-o zi de sărbătoare, / Nu e lucru prost!…” însă și excesele sînt scuzate prin motive biografice, în speță sentimentale: „Leliță cîrciumăreasă, / Dă-mi ulcica plină rasă. / Să-mi dai vinul ne-nceput, / Căci mult foc ai mai avut. // Dac-o fi să mă-mbăt / N-am să mai plec îndărăt; / Să mă culci colea-n pridvor / Unde ne priveam cu dor. // Să mă culci lîngă canea, / Să-mi astîmpăr inima, / S-aud cepul scîrțîind, / Vinișoru-ncet curgînd”. Cînd apar, admonestările sînt lipsite de severitate: „Ionel, Ionelule, / Nu mai bea, băiatule, / Ionel, Ionelule, / Fiindcă te rîd fetele”. în cîntece, băutorul e, invariabil, simpatic.
Generator de euforie, vinul dezleagă limba, dă curajul de a rosti anumite adevăruri. Astfel, printre elogii își fac loc, nu o dată, destule aluzii satirice: „Bun îi vinul ghiurghiuliu (roșu deschis – n.m.) / Tai diri diri diri diri diri / Cules toamna pe tîrziu; / Vinișor de poamă rară / Se suie-n cap fără scară. // De-ar fi via după casă / Aș culege-o cu mătasă, / Și-aș bea vinul cu ulciorul / Și nu aș mai ști ce-i dorul. // Bun e vinul și gustos / Cînd îl bei c-un om frumos, / Cînd îl bei c-un om urît / Se oprește vinu-n gît”.
Dacă în unii vinul „îneacă focul” adunat la „inimioară”, în alții îl ațîță. Aflat într-o creștere de elan, sufletul se destinde mai întîi într-un refren ca acesta: „Iubesc femeia / De dor nebună, / Femeia brună / Cu ochi negri de foc, / Dar și pe aceea / Cu ochi verzi ca marea; / âmbrățișarea / ei mă-mbată pe loc! / Blonda sau bruna / âmi e totuna, / Deopotrivă le iubesc, / Deopotrivă le doresc! / Iubesc femeia / Cînd e femeie, / A vieții cheie / Doar prin ea o găsesc!…” Inevitabil, îndrăgostiții intră în conflict cu lumea, care bîrfește pe seama lor. Soluția recomandată e indiferența: „Noi să-i dăm pe toți uitării, / Cine-o vrea, ce-o vrea să zică, / Valul lumii, valul mării / Te coboară, te ridică”.
Cîntecele de petrecere nu ocolesc nici aspectele triste, cum ar fi adorația fără răspuns („în zadar aștept / Cu dorul în piept / Al tău răspuns; / Doar să mă privești, / Și să-mi zîmbești / Mi-ar fi de ajuns”), neînțelegerile („Pentru-o salbă de mărgele / Apucași pe drumuri rele; / Nimeni nu te-a supărat; / Mi-ai lăsat ca bucurie / Dorul care mă sfîșie / Și un suflet întristat”), despărțirile („A plecat un tren din gară / Și cu el iubirea mea; / Cui voi spune-n astă-seară / Somn ușor… cînd s-o culca. / Singur pentru-ntîia oară / M-au prins zorile plîngînd, / Pe un trist peron de gară, / C-o batistă fluturînd”). Toate par însă, pînă la urmă, remediabile. Nevestei care a apucat „pe drumuri rele” i se promite, de pildă, dacă se va întoarce, „fustă pestriță” și „năframă mătăsoasă”, „ca să crape lumea, zău”! Iertarea e subînțeleasă: „Căsuța noastră / Cuibușor de nebunii / Te așteaptă ca să vii”.
Sper să nu supăr pe nimeni spunînd că multe din aceste versuri (amuzante sau melancolice) degajă o mentalitate de mahala. Mahalaua cu „cîrciumioare”, „un-se vinde turburel”, cu inși „făcuți criță”, cu lăutari după ei, dispuși la uitare. Mahalaua permisivă, tranzacțională, amorală. o, rar, tempo

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!