Dispersii
Constantin CĂLIN
* De entuziasm ne golim repede, la fel și de indignare, în schimb de tristețe – încet, pe deplin niciodată, dovadă că, atunci cînd apare una nouă, ea dă impresia că se adaugă celor anterioare, actualizîndu-le, potențîndu-le, chiar dacă între ele sînt spații mari de timp. Tristețea e serioasă, grea (inclusiv atunci cînd o numim ușoară), pătrunde în sînge, se lasă pe fundul inimii. Entuziasmul e, dimpotrivă, frivol, eteric, fără remanență. Nu-i de mirare deci că-l uităm, deși, poate, au fost momente cînd ne-a dominat.
* „Rețetă”. Cînd sînt întrebat cu indiscreție ce mai fac, răspund că „nici nu mă laud, nici nu mă lamentez”. Am observat că această formulă îi derutează pe interlocutori: ei vor ceva de genul „bine” sau „rău”, pe care să-l comenteze ulterior, nu de genul „nici-nici”, ambiguu, care închide ușa curiozității. Procedeul m-a salvat de multe ori de la discuții inoportune și oțioase.
* La vernisaje văd persoane, nu tablouri. Pentru acestea, cel mai adesea, repet vizitele în expoziții.
* Nu tot ce-mi trece prin cap trebuie notat. O spun atît pentru mine, cît și pentru alții. Cred în necesitatea unei scurte pregătiri înainte de a începe să scrii. Nu-mi schimb „hainele de toate zilele”, ca Machiavelli, și nu-mi pun „haină albă, lungă, de călugăr dominican”, ca Balzac, dar mă gîndesc uneori la exemplul lor, căci a scrie în ținută, orice, chiar și o „dispersie” ca aceasta, înseamnă a fi selectiv, a-ți mobiliza discernămîntul. Se poate, însă, și într-un mod simplu, cu un minimum de ceremonial. Fiu de țăran, eu repet gestul tatei, care, înainte de a începe să-și lucreze ogorul, scuipa în palme și își făcea cruce. în felul acesta, el se despărțea de gîndurile pe care le avusese pînă a ajunge acolo, iar mîinilor le dădea o altă întrebuințare. La rîndul meu, îmi mut mintea de la lucrurile din jur și mă concentrez pe ogorul alb, de hîrtie.
* Deși mult mai lucid decît alți analiști, Ion Cristoiu are slăbiciunea de a se arăta încîntat de „șmecheriile” lui Traian Băsescu, pe care le consideră „geniale”. Eu sînt mai aproape de felul lui Octavian Paler de a vedea lucrurile: acest gen de ingeniozitate n-are legătură cu geniul, ci cu mediocritatea,
* Istoria națională ar trebui cultivată fără abateri, ca o religie. Demitizată, contrazisă, șicanată, ea nu mai are nici un impact asupra celor ce vin. Demitizarea, meserie suspectă, distruge locuri de refugiu și de sprijin pentru conștiințe și lasă terenul liber pentru alte „mitologii”, confecționate ad-hoc, precare.
* Totul obligă la disociere și opțiune. „De vei sufla în scînteie, se va aprinde, și de vei scuipa peste ea, se va stinge” (Sirah 28, 13). „Toate sînt bune, dar nu toate îmi sînt de folos”, arăta Apostolul. Fără îndoială, calitatea vieții fiecăruia decurge din știința de a alege. Trebuie să aleg, zilnic, și hrana, și cuvîntul, și gestul. Cu mîna pot face și semnul crucii, dar și semne obscene, pot mîngîia și pot răni, pot construi și pot distruge. Cu limba pot adora, dar pot și huli. Toată educația se concentrează în aceste două idei: de disociere și de responsabilitate. Un om liber e un om responsabil, conștient în alegerile sale.
* O vorbă spusă parcă pentru mine cel de acum cîteva decenii: „Orice altceva cunoaștem afară de ce trebuie să cunoaștem” (Ilie Miniat). M-am vindecat greu, incomplet, de bulimia curiozității. Există, însă, și o multilateralitate de nedeorit: aceea de a ști totul despre politicieni, fotbaliști, vedete, adică despre personaje efemere.
* „Să recapitulăm în fiecare seară înainte de a adormi ceea ce am făcut peste zi”, recomanda Pitagora. La cîți nu le-ar sări definitiv somnul, dacă și-ar însuși această deprindere!
* Nostalgie: pe vremea lui Ceaușescu puteam să fac caz barem de principii; azi, așa ceva a devenit superfluu.
* Au trecut aproape șapte luni de cînd un filozof (Adrian-Paul Iliescu, în „Tribuna” din 16-30 noiembrie 2006) a declarat că „Nu avem nimic de oferit gîndirii mondiale” și n-am auzit pe nimeni să-l contrazică. Ori că afirmația sa e acceptată ca un adevăr, ori că n-a fost citită, ori că – pur și simplu – unora le e groază să și-o amintească.
* Indicație de folosire: pune exact (nici mai mult, nici mai puțin) „sarea” care trebuie în fiecare text.
* „Părerea lui Coco Dumitrescu-Iași (profesor universitar și colaborator la ziarul „Drapelul” – n.m.) despre cititorii de ziare era că – scrie N. Leon, în „Note și amintiri” – ei citesc cu neglijență, reflectează puțin; judecă la repezeală și primesc opiniunile cum ar primi moneda (banul zilnic, mărunțișul – n.m.), pentru că ea este curentă”. Și mai superficiali decît aceștia sînt azi, cred, privitorii la televiziune. Aparent, știu totul – un tot ce se compune din fragmente, confuz, lunecos -, dar de fapt știu în parte, ba uneori nimic.
* Un aforism e (sau ar trebui să fie) egal cu o mie de impresii topite într-un singur gînd. Tot ce rezistă e rezultatul unei sinteze.cît și pentru
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.