Varietăți critice

în jurul unui clișeu

Constantin CĂLIN

Limba e plină de clișee, dar, din păcate, puțini le simt, și mai puțini le evită. E amuzant să vezi cîtă energie investesc unii în ele, crezînd că sînt vorbe la modă, sau cu cîtă suficiență recurg la formule ce li se par noi, dar nu sînt decît etichete reciclate. Un asemenea domn Jourdain, infatuat și veros, declara, în urmă cu mai bine de un lustru, unui ziar central, că: „Alegerile anticipate (despre posibilitatea cărora se discuta atunci) nu numai că ne-ar îndepărta de Europa, ci ne-ar propulsa dincolo de Asia sălbatică”. Urma localizarea: „dincolo de Urali”. Politician provenit din rîndul jurnaliștilor, autorul acestor afirmații dovedea că stă prost și cu logica și cu geografia economică actuală. însă cel mai supărător lucru era că încerca să pară isteț și tranșant mînuind un clișeu. Clișeul e „Asia sălbatică” și se întîlnește în numeroase texte polemice din primele patru decenii și jumătate ale secolului trecut. Orice friza lipsa de civilizație, mizeria, lenea, „barbaria”, ipocrizia, excesul era taxat drept „asiatic”, „oriental”, „tătărăsc”. „Asiatice” erau comportamentele discreționare, tiranice și anumite epidemii: „holera asiatică”. Exemplele mi-au ieșit în cale fără să le caut. Voi da doar cîteva, în ordine cronologică. Cel mai vechi e de acum exact o sută de ani. Se găsește la Ioan Rusu Șirianu, cunoscut „tribunist”. Acesta întrebuințează cuvîntul „aziatic” cu sens peiorativ (subliniind prin el o contradicție între pretenții și realități) într-un articol despre „Descreșterea populației din Ungaria”, publicat în „Viața Românească” nr. 3/1907. „E de constatat că nici actualul guvern (de la Budapesta – n.m.), zis «cel mai național», n-a venit cu vreun proiect de lege menit să îmbunătățească salubritatea publică, ci de mulți ani nu s-a auzit glas care să arate în parlament în ce hal aziatic sîntem, pînă ce mai lunile trecute a vorbit deputatul român Al. Vaida, medic (viitor prim-ministru al României Mari – n.m.), care a îndrăznit să pună degetul pe bubă și să demonstreze ce puțin europeni sîntem în privința asta”. „Aziatic” denumește aci lipsa de igienă, cauza unei morbidități ridicate. Iată un alt exemplu, cules din ziarul băcăuan „Moldova”, care avea subtitlul de „săptămînal cultural și informativ”. La 3 octombrie 1937, acesta relata, cu indignare și compasiune, în două note puse în pagini diferite, „accidentul” dramaturgului Ion Luca. Ce se întîmplase? Cu o săptămînă înainte, seara, pe cînd se ducea la gară să ia trenul spre București, autorul „Moriștii” a fost atacat de cîinii unui casap evreu, se precizează cu ostilitate. Dandanaua putea să-i fie fatală. „Cîinii s-au repezit cu atîta putere asupra Dr. Luca, încît cu toată rezistența sa a fost trîntit la pămînt. S-a apărat cu servieta și cu haina care i-au fost sfîșiate. A strigat, dar fiind noapte, ajutorul a sosit tîrziu. Cîinii continuau atacul asupra sa, încît a fost nevoit să-și apere cel puțin fața. Cîinii au lăsat în corpul victimei numeroase mușcături. Sînt vreo 20 pe piciorul drept și aproape pe atîtea pe piciorul stîng. E mușcat de asemenea la mîini”. Folosindu-se de notorietatea „victimei” (Luca era profesor, avocat, animator cultural), redactorii „Moldovei” (speriați că așa ceva ar putea păți și ei) insistă pe necesitatea eliminării „pericolului cîinilor” în Bacău, orașul din Vechiul Regat cu cei mai mulți cîini, după socoteala lor. Pentru a fi elocvenți, recurg la cuvinte tari, directe, adică la clișee, unul din ele fiind, bineînțeles, cel cu Asia. „Sîntem încă în Turcia – începe, declamativ, autorul, nesemnat, al primei note -, însă Turcia de altădată, nu cea de azi; și asta o datorăm cîtorva concetățeni care cresc cîini și care sînt de părere că un cîine este ceva bun ca să muște pe alți concetățeni”. Și, după ce evocă posibilitatea ca în locul unui „domn mare și voinic, ca părintele Luca” să se fi aflat o femeie, un copil sau un bărbat mai slab, încheie patetic, nimerind vorba pe care o credea incitantă și convingătoare, clișeul: „Sperăm ca sîngele vărsat al părintelui Luca (…) va produce o serie de ordine ale autorităților în drept și ne va vindeca de această boală asiatică”. Deși adjectivul „asiatic” pare să exprime sentimente general europene, el exprimă, cel mai adesea, un punct de vedere occidental. De aceea nu e chiar ciudat să constatăm că ne-a fost aplicat, uneori, și nouă. „Cîndva se spunea că – amintea un ziar unguresc, „Nepsava”, prin 1996, calificîndu-le, diplomatic, ca judecăți nedrepte – pe spatele românilor se pot tăia lemne, că ei suportă orice: infrastructură asiatică, mizerie balcanică, autocrația autorităților și dictatura de orice culoare”. De mirare e, însă, cînd pe „asiatic” ni-l aplicăm noi înșine și nu oricum, ci cu sadism.in primele patru decenii și jumătate ale sec

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!