Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (10)

Constantin CĂLIN

Figura bunicului din vechile manuale, care își ține nepotul pe genunchi și-i spune sau îi citește povești, e complet inactuală. Motivele trebuie căutate în mentalitatea și în mijloacele de față, care au schimbat radical modul de comunicare dintre cei doi. Pedagogic, majoritatea copiilor de astăzi nu mai au bunici. Aceștia, desigur, trăiesc, însă le lipsește autoritatea educativă. Aproape nimic din ceea ce spun nu mai e, ca altădată, „sfînt”, definitiv. Rolul lor a fost scos din distribuție. Tineri atrași de mitul prosperității, părinții prichindelului visează ca acesta să reușească în viață, să practice o meserie lucrativă: un virtuoz al computerului, prim manager la o firmă importantă sau altceva la modă. El nu va mai avea nevoie – socotesc ei – de povești și basme, ci de abilități și dexterități postmoderne. Venind dintr-o lume cu alte unelte, bunicul nu le are. E timid și stîngaci în fața butoanelor, e nul în materie de economie capitalistă, nu se descurcă deloc cu jargonul tehnic și, pe deasupra, stă prost cu limbajul argotic. Lipsuri peste lipsuri! în această situație, prezența lui pe lîngă noul vlăstar e cam inutilă: cine știe ce inhibiții și complexe îi poate induce micuțului cu nepriceperea sa! Gata cu „poezia”, cu „fabulele”, cu „morala”, ineficiente în lumea care se profilează! Să nu fim surprinși deci: generația fără bunici există! Iată una din deosebirile care deja o caracterizează. Pentru copilul de odinioară, bunicul era adesea un ins fabulos. Pîndea clipele lui libere și-l ruga să tăifăsuiască împreună: să-i spună cutare sau cutare poveste. Și nu se lăsa pînă nu-și vedea dorința împlinită. Pentru copilul de acum, imaginea bunicului e banală, cînd nu de-a dreptul plictisitoare. Atașamentul față de el e mai mic decît dependența de televizor. Nepotul nu-i mai cere bunicului povești. Dimpotrivă, acesta îl îmbie, iar oferta e refuzată. Exemplul de mai jos, real, e frapant și, în același timp, semnificativ: corespunde cu numeroase cazuri similare. „Vino să-ți citesc”, l-a chemat bunicul cel cunoscut de mine pe nepotul său, „student” în penultimul an de grădiniță. „Pe care o vrei: «Povestea Scufiței Verzi»?” „Nu!” „Zîna munților?” „Nu!” „«Fata din dafin»?” „Nu!” „«Cotojman âmpărat»?” „Nu!”, nuuu!” Răspunsul a fost același pentru încă vreo cinci sau șase titluri. Contrariat, bătrînul nici nu l-a mai întrebat pe nepot: de ce „nu” și „nu”? Le-a mai auzit? „Vreau una de groază, cu sînge și cu fantome!”, l-a scos el din nedumerire. „Aha, atunci mă duc să caut una dintr-un roman”. Ca și cum ar fi știut ce-i acela un roman, nepotul l-a reluat pe „nu”: „Nu!” Și „nu” a rămas! Un „nu” egal – din perspectiva unora din martorii la scenă – cu o victorie. Să le dăm naibii de „povești nemuritoare”!

„Teatru”! Imediat ce am intrat în biroul lui S.A., la care se afla în vizită, G. m-a felicitat și m-a „pupat dulce” (vorba lui nenea Iancu) pentru carte. „Dacă te-am supărat cu ceva cît am fost șef, te rog să mă ierți, dar am făcut-o – mi-a declarat el, aparent pătruns de emoție – deoarece voiam să termini mai repede lucrarea”. Uite o ciudățenie pe care n-am înțeles-o pînă acum: șicanîndu-mă, ostracizîndu-mă, împingîndu-mă, nu o dată, spre limita lehamitei, mă stimula! Am considerat că ar fi lipsit de tact față de ceilalți să comentez vorbele sale; le-am lăsat suspendate, grăbindu-mă să schimb subiectul.

Meciurile de fotbal scot la iveală drojdia orașului. E suficient să te întîlnești cu unele din grupurile care merg către stadion ca să ți se taie pentru totdeauna plăcerea de a face același lucru. Haite excitate, îmbătate la ideea violenței. Urlă, insultă, răstoarnă pubelele. N-am agreat niciodată comportamentul huliganic. Cîndva (să fie trei decenii) am scris „Rege pentru 8 lei”, o tabletă împotriva celor care, plătind această sumă, se considerau îndreptățiți să strige măscări, să huiduie, să sloboadă înjurături. Mie îmi plăcea gazonul de un verde strălucitor în lumina după-amiezii, mișcarea echipelor pe teren, alurile unora dintre jucători, comparabile cu ale actorilor. Sau, din cînd în cînd, cîte o glumă reușită ori o poreclă adecvată. De obicei, ochii mi se bucurau mai mult decît urechile. Neplăcerile veneau de la ambianța sonoră, dominată de „huo!” și nu de „hai!”, de ostilitatea permanentă, irațională față de oaspeți. Acum, în tribune, locul celor a căror atitudine o vituperam e ocupat de fiii lor, legiuni, negri în cerul gurii, agresivi, rinocerizați. Pe ăștia mi-i greu să-i privesc, nicidecum să le mai suport vecinătatea. Nu mă pot imagina nici o clipă jubilînd sau suferind alături de ei.

Aflu, de la soră-mea, că mulți dintre foștii consăteni s-au pricopsit cu certificate de handicapați. Faptul e cu atît mai surprinzător, cu cît, altădată, erau extrem de sensibili la aluziile referitoare la fizicul lor: îndată ieșea cu bătaie! Acum, dedulciți cu pomeni, și-au abandonat mîndria. Socotesc că – chiar obținut astfel – un ban în plus nu strică. Noua condiție le-a fost facilitată de cineva cunoscut în zonă ca „doctorul handicapaților”. Contra unei „ungeri”, acesta le eliberează certificate fictive, care, ulterior, neputînd fi justificate, îi cam pun în dificultate pe posesori. Mi-a fost dat un exemplu de-a dreptul comic.
Aflînd că unul dintre vecini s-a ales cu un asemenea document, curioși, ceilalți l-au întrebat:
– Măi Costică, da’ ce are nevastă-ta de-i „handicapată”?
După un moment de reflecție, dublat de obișnuita scărpinare în cap, acela le-a răspuns enigmatic:
– Are ceva înăuntru!
Așadar, cauze „obscure”! nală, cînd nu de-a dreptul plictisitoare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!