Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (11)

Constantin CĂLIN

„Țiganii se piaptănă ca marii actori”, scria un poet pe la începutul anilor ’80, surprinzînd bine o notă a comportamentului lor: fudulia. Pe atunci, ei nu aveau încă „rege”, „împărat”, „vedete”, „pagode”, „merțane”. Acum au, iar grija lor pentru „imagine” a crescut. Poartă pălării cu boruri largi, drepte sau suflecate, aidoma personajele din filmele western. Apetiturile lor exotice se exprimă și prin alte elemente vestimentare: pantaloni evazați, cizme cu toc înalt, veste cu franjuri și alte accesorii. Dar, fapt ciudat, consoartele și fiicele multora dintre ei sînt conservatoare. Se piaptănă și se îmbracă la fel ca străbunicile lor din picturile lui Grigorescu și Aman. O schimbare în bine se simte totuși: nu mai miros a fum și a sudoare rîncedă, ci a săpun bun și a parfum de calitate.

Azi, în seminar, s-a citit și s-a comentat poemul de iubire pe care îl cîntă Parpangel oaspeților de la curtea din pădurea fermecată. Ajunsesem la versurile 1411-1412: „Să iubim păn’ Amor ne priește, / Păn Vinerea ne poartă pe brață”. Am vrut să văd dacă studenta care făcea lectura înțelege aluziile mitologice. Prin urmare, am rugat-o să le explice. A tăcut cîteva secunde, a privit către colega din stînga și către cea din dreapta, parcă pentru a le obține asentimentul, apoi mi-a dat acest răspuns: „Poetul ne spune să iubim numai pînă vineri, care e zi de post”. Aprecierea mea a fost un hohot de rîs, ceva mai lung ca de obicei. âmboldit de demonul glumei, m-am abținut cu greu de la o anumită indiscreție, care ar fi părut trivială, apoi revenind la mina serioasă, i-am precizat că „Vinerea” din textul lui Budai-Deleanu nu e ziua a cincea a săptămînii, ci e Venera, Venus, zeița iubirii. M-am referit, firește, și la legătura dintre aceste nume, chestiune de cultură generală, dar care, iată, unora nu le e tocmai clară!

Am încetat să mai rîd de lapsusurile altora, cum, cu păcat, am făcut-o pînă nu demult. Deși se poate scoate din ele comedie, lapsusurile sînt triste, penibile, căci denotă obnubilarea unor zone ale memoriei. Acesta e și cazul basarabencei Z., fostă învățătoare, despre care notez mai jos. în urmă cu trei ani, cînd voga memorialisticii era la apogeu, ea mi-a adus un manuscris, rugîndu-mă să-l citesc. Era povestea, spusă simplu, fără gramatică și stil, a unei tinere care fuge din fața războiului. Salvîndu-se, se dezrădăcinează. Impresionant, am scris un articol, lăudînd autenticitatea și ineditul unor aspecte, în speranța că i-ar putea servi drept recomandare pentru un editor. Ulterior, m-a anunțat că l-a găsit în Iași. Ieri, zărind-o în stația de autobuz, am vrut să aflu ce s-a întîmplat mai departe cu manuscrisul. Ajuns în apropierea sa, am salutat-o:
– Bună ziua, doamnă Z.!
Surprinsă, mi-a răspuns:
– Bună ziua! Da’, mai întîi, cine sînteți d-voastră?
Cei care așteptau venirea mijlocului de transport au început să mă privească bănuitor. Jenat, m-am ferit să spun nume și prenume. I-am spus numai atît:
– Sînt cel care v-a citit cartea…
N-a reacționat cum se reacționează în astfel de situații. N-a făcut un „Aha!” și nici un alt gest de recunoaștere.
Sosind autobuzul, am poftit-o să urce, iar eu am rămas să-l iau pe următorul. M-ar fi îngrozit să mă întrebe:
– Care carte? A cui carte?

într-un articol din „Dilema”, Radu Cosașu scrie că lui Geo Dumitrescu (poetul mort recent) îi plăcea grozav sloganul publicitar antedecembrist „Cico, energie și avînt”. Și mie! âl repetam, în gînd, amuzat, ori de cîte ori vedeam în lăzi sau în galantare sticle cu amintita băutură, și, tare, cu subînțelesuri, cînd o savuram cu cineva alături.

Nici mai înainte nu prea le slobozeam, dar de vreo douăzeci de ani îmi reprim orice înjurătură. Sufăr fizic cînd le aud la alții: Dumnezeul, Hristosul, Precista, Paștele, Crucea, „Grijania” etc., și mă ultragiază moral. Uneori sînt ferm convins că, sub nici un chip, n-aș mai putea să rostesc vreuna, chiar dacă m-aș confrunta cu cele mai teribile evenimente. Alteori, însă, mă descopăr slab, gata să cedez ispitei. âmi dau seama că ele încă mai există în mine. Nu le-am sufocat de tot, nu le-am ucis, nu le-am eliminat. Sînt ca niște șerpi care vor să iasă din găoace. Se zvîrcolesc, mă ard, mă înțeapă; vor afară, în libertate. Clatină închisoarea care am devenit. Sînt zile cînd revolta lor mă pune pe gînduri. Cine le agită? Nu cumva supraviețuiesc din însuși faptul că mi-e teamă de ele? De vreme ce mă împotrivesc lor, de ce n-au dispărut? Nu știu, nu înțeleg. Cert e că nu o dată „gardianul” din mine pare obosit și că victoria deplină în această lungă bătălie e o simplă iluzie.

S-au schimbat pînă și cerșetorii! Cer bani pentru pîine, și cumpără Coca-Cola. La „locul de muncă”, unii dintre ei nu se sfiesc să aibă la vedere banane, cutii cu bere, sticle de Sprite. în timp ce mănîncă, dacă le cade vreo bucățică alături, o împing cu piciorul, n-o ridică. E clar: cerșetorul „tradițional”, zgîrcit cu cîștigul său, atent la ultima fărîmitură, obsedat de zilele negre ce vor veni, nu mai există. A apărut cerșetorul „consumist”, fără grija de viitor, care risipește ce a adunat pentru poftele de moment. Ciudățenia cea mare e că mulți dintre cei care îi „subvenționează” nu-și permit așa ceva!

La Radio, cineva vorbește despre un altul care a făcut cîteva „precizări ambigue”. Desigur, acela nu poate fi decît un om politic. numită indiscreție, care ar fi părut trivială, apoi revenind la mina serioasă, i-am precizat că „Vi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!